fragment 5: cu Vlad

Simteam cum inima mea batea sa sara din piept. Era aceasi senzatie, mereu, cand il vedeam. Nu as fi putut niciodata sa renunt, pentru nimic in lume la asta. Stateam pe unul din scaune, in marea de oameni care se plimba prin jur. Silueta lui inalta si impunatoare traversa jumatate din sala, pana ce ajunse la mine. Imi intinse mana si, la indemnul lui, m-am ridicat. Picioarele mi se imnuiasera cand i-am simtit parfumul.

- Foarte dragut costumul. Vreo ocazie speciala? am intrebat, ironica si amuzata.

Isi intoarse capul spre mine, dar privirea i se plimba aiurea de la persoana la persoana. Ma simteam de parca as fi vrut sa-l trimit direct acasa. Gelozia…

I-am dat un cot usor in zona abdomenului. Insesizabil pentru ceilalti. Ochii lui ca de smarald aruncau sclipiri amuzate asupra mea. Imi saruta fruntea.

- Ce rochie frumoasa. Care-i ocazia? ma intreba, la randul lui, ironic, inconjurandu-mi spatele cu mana dreapta.

Asa as fi putut sa stau pentru eternitate. Sfarsitul lumii putea veni, daca eu stateam asa.  Ma simteam protejata. Simteam ca in sfarsit cineva putea sa ma calmeze, sa ma stapaneasca. Si, mi se parea ciudat, dar eram de acord cu asta.

- Si stam aici toata noaptea? ma intreba, stricand un moment de visare.

Atunci realizasem ca un vals lent incepuse sa curga si eu pluteam spre locul in care lumea, inghesuita, dansa. Cu cat ajungeam noi mai aproape, cu atat tinerii paraseau “gramada”. Pana am ajun in mijlocul a ceea ce era numit ring de dans, mai bine de jumatate din oamenii care fusesera acol erau plecati, ramanand doar cei mai in varsta. Am dat din cap, in semn de salut, spre rudele cu care inca nu apucasem sa vorbesc. Apoi, nu stiu ce s-a intamplat, dar se invartea sala, si nu eu. Ma ingrozise mereu ideea de a dansa, pentru ca pana si acol aveam tendinta de a conduce, dar acum…acum era cum nu se putea mai bine.

- Am stat suficient? Putem pleca? ma intreba, conducandu-ma inca odata fara sa-mi dau seama, spre un loc mai ferit, langa fereastra.

Imi cer scuze ca nu pot pleca atat de devreme. Ii explic relatia existenta in familie si rolul meu aici. Cu toata ca aveam putin peste douazeci de ani, ramasesem inca foarte atasata de familie.

S-a uitat la mine cu genul acela de privire pisicita, care imi inmuia picioarele si dupa care ma topeam, efectiv. Pentru cateva secunde m-am lasat pur si simplu sa alunec in marea aceea de verde. Imi simteam stomacul cum se strange. Pe fata mea era cu siguranta expresia aceea de om aerian, care tocmai aterizase intr-un vis. Pana mi-am dat seama ce facea.

-Oh, nu. am zis eu, dand odata din cap, smulgandu-ma din bratele lui, evitandu-i acum privirea. Nici sa nu indraznesti.

Se amuza, ma prinse de mana, ma trase la pieptul lui si ma stranse in brate. Simteam cum rade si stiam ca el stie ca momentan sunt suparata pe el. Si odata cu asta, stia si ca in bratele lui imi trecea supararea cel mai repede.

- Pot sa ajut si eu cu ceva? ma intreba dupa cateva momente.

Nu, nu cred ca exista ceva la care sa poata ajuta. L-am trimis, totusi, sa se asigure ca toate sunt in regula.

Curaj :)

Gandeste-te la libertate. Care e prima imagine care iti vine in minte? Care e sentimentul care te invaluie? Ai putea vreodata sa spui in cuvinte ce simti?

Am incercat si nu doar odata sa iti arat cum vad eu, dar ce nu vrei tu sa iti dai seama e ca nu imi sunt suficiente cuvintele.

daca ar fi sa-mi fie dor…

El spunea ca am nevoie de un motiv care sa declaseze totul. Spunea ca, daca nu a inceput din copilarie, ca adult trebuia neaparat sa existe un motiv pentru tot.
Asa ca am inceput sa caut. In copilaria mea, inca o data, apoi in adolescenta mea zbuciumata. Am rasfoit inca odata fiecare pagina din jurnal, m-am uitat la fotografiile vechi, dar nimic nu avea rost. Incepeam sa cred ca imi pierdusem mintile, intr-adevar.
Pierdusem calea, imi era frica.
Am deschis usi care credeam ca sunt batute in cuie. Am adus in prezent spaime si oameni. Am retrait momente care imi faceau imina sa se opreasca.
Si cu toate ca mi-as fi dorit sa fie mai mult, tot ce era frumos, se rezuma la un om. Si poate faptul ca nu mai aveam 16 ani ar fi trebuit sa ma faca sa inteleg. Dar eram…confuza. Confuza e starea mea de atata timp. Si confuza ma simt si ma enerveaza.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi gandindu-ma la imaginea lui. Al acelui “tip” care ma facuse sa zambesc, dar pe care il vazusem mereu ca pe un frate mai mare, ca pe un cel mai bun prieten, ca pe un om pe care nu as fi vrut in nici un caz sa-l pierd, dar nici sa-l am asa cum ma voia.

Cover.

Ai incercat macar o data sa fi sarcastic aici? Aici, in Romania, sau aici, unde stau eu. Si ironia e “pedepsita” cu priviri pierdute. Dar sarcasmul, care pare atat de real, care e atat de ‘insesizabil’…este aproape privit cu admiratie. Cei sapte ani de acasa incep sa scada, ca lumea incepe sa fie super ocupata, si se vede urat de tot. Se vede in cazul generatiei mele si mai ales dupa ea.

C goes 1.

Stiu ca tu nu mai ai timp si stiu ca esti foarte obosit si ti se pare o copilarie. Dar de ce uiti sa ma citesti? Te-ai gandit la cate lucruri nu iti spun? Te-ai gandit ca poate am nevoie de tine sa iti dai seama?
In mine nu mai picuri cu fericite si ma arde si ma doare si as vrea sa nu ma mai pedepsesti pentru ceva ce nu am facut.

si ce daca?

Frate, nu stiu cum a fost la tine cu maturizarea, dar eu, ca sa inteleg niste lucruri, nu am avut nevoie minute/zile/ani de gandire. Eu nu voiam sa ma maturizez si deodata, intr-o zi, m-am trezit ca gandesc ca un strain.
Eu nu am ales sa imi schimb parerea despre unele lucruri si nu am ales ce sa fac si ce sa nu. Eu doar m-am trezit in mijlocul unei situatii in care trebuia sa accept sau nu ceva.
Si nu am vrut sa ii ranesc pe ceilalti. Au fost egoismul meu si imaturitatea. A fost, prima data, noutatea situatie. Si nu am renuntat nici eu si nu ai plecat nici tu. Si apoi, a doua oara…
Ce naiba se intampla acum?
Stii ca sunt confuza?
Si observi cate intrebari pun? Nu ai vrea sa fi in mintea mea. Atunci chiar nu ai mai intelege nimic.
Cred ca oricat mi-as dori eu sa fie lumea putin altfel, ramane intotdeauna la fel. Si de ce ramane intrebarea care ma bantuie de dimineata pana…? Nu pot sa spun pana cand. Ma urmareste mereu.
Stiu ca nu imi place lumea care ma inconjoara, dar pot face doar unul din doua lucruri: sa ii accept, deci sa-i ignor sau sa nu ma accept, deci sa-i ascult, sa-i cred, sa le fac pe plac.

Pentru II

Mi-am adunat viata din sacrificile pe care le faceam pentru alti oameni. Am ignorat intotdeauna rautatile si am incercat sa evit pe cat posibil toate cele pe care nu le intelegeam.
Refuzam sa admit firea jegoasa a unora. Ma minteam ca oamenii au “perioade”. Ca probabil am picat eu prost si ca nimeni nu poate sa aibe un suflet atat de murdar.

Poate m-ar fi facut un om mai bun daca ai fi fost langa mine cand aveam nevoie de tine. Poate acum ar fi fost un moment in care ar fi fost mai simplu pentru mine doar sa-mi las mana in a ta. Nu as mai fi avut nevoie de cuvinte de incurajare. Nu m-as fi panicat.
Dar ma panichez des, fara tine. Nu stiu ce sa fac si nu mai stiu cine sunt. Incerc sa iau exemplul lui Addison si sa te bag, la randul meu, intr-o cutie mica mica, doar ca sa imi pot continua eu viata, doar pentru a ma putea ridica din pat dimineata. Dar eu nu sunt Addie. Cutiuta mea ramane mereu deschisa si tu vii mereu inapoi.
Si nu am inteles niciodata de ce o faci. De ce te intorci doar ca sa ma vezi inca o data in genunchi?
Nu pot sa nu te compar. Si mai ales, nu pot sa spun ca cineva e mai bun decat tine. Imi e frica de tine. Imi e frica de fricile tale pentru ca vad ca sunt mai puternice decat orice alt sentiment pe care…

Da-mi-o inapoi cate putin

Iarta-ma.
Pentru tot ce am facut si spus as vrea sa ma ierti. Si iarta-ma ca am fost egoista. Stiam ce-ar fi trebui sa fac, dar am vrut inca putin dintr-un lucru pe care ma minteam ca-l voi face sa devina realitate.
Si te iert si eu. Te iert, chiar data, poate, tu nu ma mai ierti. Dar te iert pentru fiecare noapte pierduta in doi. Te iert pentru fiecare promisiune care…nu a fost sa fie.

P: Cum te simti?
V: Singura si parasita? Goala pe interior. Simt ca am atata aer in mine, ca as putea sa il “‘vars”. Tremur ca o creanga-n vant.
P: Lasa. Simti asta ca e recent. O sa fie bine.
V: Am o vaga presimtire ca o sa dureze o vreme… Probabil asa-mi trebuie.
P: Destinul e unul intortocheat. Dar o sa fie bine.
V: Da, lasa-ma, P. Hai sa fim sinceri si cu cartile pe fata. Eu am cautat disperata fericirea si m-am mintit ca as fi gasit-o vreodata. In’afara de (…), altfel de sentiment nu mai este pentru mine, alti oameni nu mai sunt si nu o sa mai fie…
P: Nu spune asa. Stii ca o sa fie bine.
V: Ba nu stiu. Aveam planuri de visator realist. Credeam in ele. Destinul ala intortocheat putea sa devina favorabil pentru mine si putea sa faca in asa fel, sa imi fie bine langa el. (…)

Dimineata mi-am recitit mesajele. Incercam sa fiu cat mai rationala, acum ca cealalta jumatate a mea a disparut, odata cu persoana ce a plecat din viata mea. M-am gandit la golurile din interiorul meu. Existau inca. Le simteam ca niste bule mai mici, dar erau. Am stat in liniste in mijlocul patului, intinsa, cu ochii spre tavan. Incercam sa ma analizez, sa vad ce mai era diferit acum. Nu imi era frig absolut deloc, dar simteam in mine un val de raceala. Era ca si cum in interiorul meu venise iarna si tot ce aveam, inghetase.
M-am gandit ca nu e rau deloc. Dupa cum imi cunosteam partea hipersensibila, ma asteptam sa plang cateva zile, sa nu ies din casa, sa fac lucruri tipice, vazute prin filme: sa mananc o “galeata” de inghetata, un camion de ciocolata, sa ma uit la drame ca, pe undeva prin film, sa ma regasesc. Nu, se pare ca puteam linistit sa sar peste fazele astea.
Am incercat sa ma gandesc la toate filmele pe care le vazusem si sa imi amintesc cateva din romanele de dragoste pe care le citisem. Eram curioasa daca ceva, oricat de mic din ce am trait, semana cu realitatea pe care altii o vedeau/citeau. Nu, absolut nici o scena vazuta sau inchipuita nu mi se parea ca seamana macar putin.
M-am gandit ca, daca aparent sunt bine si n-am “picat” in vreo depresie, as putea sa ma apuc de treaba, sa merg la facultate, sa trec pe la ai mei, sa fac lucruri obisnuinte, iar in timpul pe care l-as fi petrecut cu tine, sa fac lucrurile neobisnuite pe care mi le-am dorit. Hm…nu imi aminteam exact nici unu, dar cu siguranta urma sa gasesc eu ceva sa imi umple ziua.
Dupa ce am terminat curatenia rapida, de dimineata, am observat ca isi uitase pachetul de tigari la pervaz, pe geam. M-am blocat.
Si in acelasi timp ma analizam: deci asa se reactioneaza dupa o chestie ca asta…
Din doi pasi am ajuns langa fereastra. Am luat pachetul si l-am desfacut…nu lipseau decat vreo trei tigari. Nu fumasem niciodata si cu toate ca nu avusesem nimic contra fumatului sau contra fumatorilor, nu puteam intelege ce anume ii atragea catre paiurile alea putin mai grose, care personal ma faceau sa ma-nec. Am scos o tigara si am prins-o intre cele doua degete obisnuite unui fumator. M-am cautat prin buzunarele de la pantaloni dupa una din brichetele alea pe care le tineam doar pentru ca aveau si lanterna.
Imi aminteam ca, in primul an de facultate, nefumatoarele fusesera initiate de fumatoare exact ce sa faca. Ritual la care participasem ca spectator.
Parea simplut. Era, intr-adevar, simplu. Am aprins tigarea si m-am lasat sa alunec pe podea in timp ce ma gandeam la vreo doua randuri citite pe undeva: “Ia-mi inima cu tine si ai grija de ea. Da-mi-o inapoi cate putin, cand ne revedem.”
Priveam in gol, amintindu-mi ca-ntr-un film totul. Si mi-as fi dorit sa mor. Cel mai tare.
Cine va mai veni acum sa-mi mai dea inima inapoi?

Unknown me

Ardeam inauntru. Simteam moleseala care ma cuprindea. Incepusem sa tremur. Orice incercare de a ma stapani, de a-mi reveni, era in zadar.
“Bine ca sunt la mine acasa. Macar nu ma vede nimeni.” Si odata terminat acest gand, am inceput sa plang. M-am prabusit pe podea si am luat o gura mare de aer, care a venit, oricum, incompleta.
Incompleta ma simteam si eu. Si goala. Parca toate sentimentele mele ar fi parasit sufletul, lasandu-mi putina tristete, putina dezamagire, dar nici macar acum nu-mi lasasera un strop de ura.
M-am oprit constienta din plans, cu toate ca inca mai aveam spasme, si m-am gandit la o singura intrebare “De ce nu pot sa urasc? De ce nu simt ura, macar acum?”
M-am intins pe podea si am simtit ca lacrimi fierbinti imi curgeau inca.
“De ce nu pot sa urasc?” ma obseda intrebarea.
Nu stii ce e ura. Te-ai gandit ca poate urasti, dar nu stii?
“Nu”,am zis cu voce tare, raspunzand gandului meu. “Sau ba da. Nu prea stiu, dar cred ca da. M-am gandit, dar nu as avea cum sa simt ceva nou si sa nu imi dau seama.”
Poate nu e ceva nou, atunci.
“Nu, tot nu stiu sa fi trait vreodata ura. Ura care sa persiste, care sa devina ceva normal…”
Stand pe podea si discutand in continuare cu mine, mi-am dat seama ca eu sunt salvatoarea mea, ca nu ma ajutase nimeni vreodata sa ma adun, daca eu nu vrusesem si ca abia atunci cand eu imi spusesem cuvintele potrivite, nu conta cati le mai zisesera inainte.
“Dar am totusi nevoie sa socializez pentru ca…”
Knock-knock.
M-am oprit din vorbit si mi-am ciulit urechile. Aici, spre deosebire de casa in care crescusem de mica, peretii erau atat de subtiri, aproape din carton. Batuse la mine? Putea sa fi batut si la somnul de la 11, ca la fel s-ar fi auzit. Am ramas nemiscata pe podea, asteptand.
Knock-knock.
Da, la mine era.
M-am ridicat rapid si, in loc sa merg spre usa de la intrare, am aprins becul la baie. Am intrat si m-am privit in singura oglinda din casa. Aratam de parca acum ma trezisem, dar nu de parca acum as fi terminat de plans, plus ca mai eram si in pijamale.
Am iesit rapid din baie si am strigat un “imediat”, incercand disperata sa gasesc cheile.
Sursa durerii mele sufletesti, omul care rupsese din mine bucati mai mari decat stiam ca am, persoana pe care o iubeam neconditionat. M-am blocat, totusi. Ce cauta la mine la usa?
L-am intrebat prea sincer, prea direct, aproape nesimtit: Ce vrei?
- Babe, tu esti morocanoasa ca abia te-ai trezit?
A intrat, m-a sarutat pe frunte cum avea obiceiul dintotdeauna si s-a facut comod.
“Woah, ceva nu e ok.”
-Vin imediat, am zis sceptica, intrat in baie.
“Sa reluam. Aseara am fost la el, ne-am certat, am avut un schimb de cuvinte adevarate, dar grele, si am plecat dupa ce el mi-a zis atat. Gata.“

18/2011

Nu imi place sa fiu ca acum. Sa nu mai fi scris de atata vreme. Sa incep din nou sa fac ceva ce stiu ca-mi place, dar sa ma simt de fiecare data noua.

fragmente. 4:Incep sa-mi revin

Ma simt mai bine acum. Cu toate ca zac inca intre incertitudinea de a nu stii sigur daca esti din nou al meu si siguranta ca nu te-am avut si nu te voi avea niciodata.
Poate imi gasesc scuze sau poate chiar am dreptate. Faptul de a nu te fi avut niciodata, absenta ta constanta se impletesc cu nevoia mea de tine. De un “tu” imaginar, ce nu va putea exista niciodata mai departe de granitele imaginatiei mele.
Greselile pe care le fac nu ma aduc mai aproape de tine. Si nu e nevoie sa ma iubesti daca nu ma poti accepta. Dar te fac pe tine sa devi din ce in ce mai rece cu mine. Si, cu toate ca stim lucrul asta, nu ma pot abtine sa nu-mi fortez norocul. Ating frecvent limitele, dar probabil nu e doar din obisnuinta.

frangmente. 3

Problemele mele tin mai mult de ceea ce vad, decat de ceea ce simt. Nu las dreapta sa se amestece prea tare cu stanga. Nu las prea multi sa se amestece in viata mea. Si mai important, nu las sentimentele sa-mi domine ratiunea. Matematica!
Cand eram putin putin mai tanara, oamenii ceva mai in varsta obisnuiau sa imi dea sfaturi sau sa imi critice deciziile, argumentand ca ei “stiu mai bine”. Cu timpul mi-am dat seama ca nu stiau mai bine decat mine, dar ca, macar cateodata, aveau dreptate.
Acum am ajuns sa ascult ce spun oamenii, sa le cantaresc cuvintele, sa fiu mai atenta la ei. Cu timpul… am pierdut sau am ascuns prea bine in mine lucrul care trebuia sa-mi pastreze sufletul cald si tanar.
Povestile raman povesti si mai departe de ecrane sau de paginile unor carti pentru care autorii au stors si maximizat minciuni, mai departe e realitatea. In care, cel putin pentru moment, nu mai vad nimic din fantezia si magia care ma faceau sa zambesc.
Imi e frica de un singur lucru: sa nu uit.

fragmente. 2

Deciziile in viata sunt simple. Faci sau nu faci. Te implici sau nu in ceva. Nu exista parti de mijloc, nu exista retineri. Chiar si atunci cand nu vrei sa alegi ceva, faci o alegere. Si oamenii te catalogheaza in functie de alegerile respective. E mai usor cand ai tu decizii de luat. Asta dpmdv. Restul cu siguranta prefera sa-i lase pe altii, ca apoi sa aibe pe cine arunca vina unui eventual esec.
Dar eu imi iau deciziile singura. Ca daca ar urma sa le regret, sa stiu ca mi-am facut-o cu mana mea. Si daca sunt fericita, sa stiu ca tot rodul mainii mele este. Dar cand decizia mea a zacut sub forma unei intrebari adresate tie, m-ai dezamagit.
Mi-as fi dorit sa alegi sa ma iubesti sau macar sa ma pastrezi.
Nu imi place sa banuiesc doar. Sa speculez. Ti-am cerut un raspuns simplu, de tipul “da” sau “nu”. De ce ai ales sa-mi spui “depinde de tine sa vezi”.
Imi pare rau de tot ce consider ca am investit. Nu imi pare rau ca am facut-o, ci ca se termina. E ca si cum tot ce as vrea eu in momentul asta ar fi in zadar.
I never meant to start a war
You know, I never wanna hurt you.
Ironic e ca lucrurile simple m-au plictisit. Ironic e ca ma plictiseam…ca ma plictisesc foarte des, foarte repede. Si cu toate astea, campul tau de lupta l-am acceptat.
Dupa fiecare batalie faceam singurul lucru posibil. Imi adunam ranile, imi prindeam sufletul in palme si, incercand sa il repar, imi plangeam lacrimile peste el. Imi raceam sufletul cu fiecare lacrima, asa ca, oarecum, este si vina mea, cred.
Si mai era ceva ce mi-ai zis…ca eu sunt problema.