Vale, hai sa o facem si noi. Ce ne costa?:)
Hai sa zambim pentru noi, si pentru restu. Hai sa zambim pentru cei care nu pot, care sunt prea apasati de griji, care uita sa fie fericiti.
Nu poate sa fie atat de greu… avem”zambete pisicite, zambete care seduc, zambete de multumire, dulcele zambet al victoriei”…
-mi creez propria lume, sa evadez. Imi pare rau. Nu asa se sfarsea povestea noastra, dar eu o am pe a mea acum.”Ochii ii erau plini de lacrimi dar obrajii ii erau uscati- nu mai putea plange. Trecu podu si urca un deal. Isi dadu geanta jos, se puse in fund pe iarba. Admira orasul si isi amintea lucruri pe care se chinuia demult sa le uite.
El, un “copil” mai retras, cu nici o speranta de la viata, invatase in doar cateva saptamani scurte ca, orice ar fi, viata ne-a fost data sa o traim. Isi amintea cum odata ii zise ca “ viata, care e doar o enigma, se reduce, pentru fiecare la el insusi si persoana pe care o iubeste si trebuie traita pana in ultima clipa. Iubirea parea sa fie jocul preferat al vietii, adica un mister mai mare, pe care multi ar dori sa-l elucideze, dar putini aveau curajul sa inceapa vreodata macar.”
Si totusi, pentru ea, el era perfect: cauta iubire, nu doar un prieten; pe cineva care sa-i fie mereu aproape, cineva care sa nu se prefaca, cineva caruia sa nu-i fie rusine sau frica sa zica ce simte cu adevarat. Si da, dupa putin timp el indeplinea “cerintele” ei.
Parca nimic nu se schimbase si parca totul era diferit, in acelasi timp.Aceasi apa plina cu deseuri care strica peisajul, aceasi padure verde in spatele ei, aceasi zi insorita de 29 Iulie. Prima intalnire cu el avuse loc acolo. Putea chiar sa il simta si pe el, cum venea in spatele ei. Nu era nimeni acolo,dar parca… Nu, doar se amagea, el nu se mai intorcea niciodata si ea stia, dar…
Tot ce o mai tinea acum sa nu planga si singurul lucru care o facea sa para puternica erau niste cuvinte. Simple cuvinte care insemnau asa mult pentru ea. O promisiune: ”Am sa te astept. O sa fim impreuna. Tu promite-mi ca o sa traiesti si pentru mine! O sa fie bine.Te iubesc.”
Ca proaspat absolventa a clasei a VIII-a, abia asteptam sa vad ce-mi rezerva viitorul. Recunosc, am fost putin dezamagita cand am aflat ca picasem la filologie (chiar daca altii poate muncisera toata generala sa ajunga acolo), dar abia asteptam sa-mi vad clasa. Pe prea putini ii cunosteam. Fete noi de copii speriati, profesori care incercau sa ne faca sa ne simtit cat mai bine si o institutie imensa in care, pana in prima zi de liceu, nu mai calcasem.
Ceea ce nu am sa uit insa niciodata a fost cunoasterea salii in care ar fi trebuit sa facem orele de dirigentie pana in clasa a XII-a, si cunoasterea dirigintei- T Cristina. Sala noastra (sala 16, cabinetul de bio, etajul I) era una dintre cele mai friguroase. Oricum, m-am asezat frumos undeva prin ultimele banci si, cuprinsa de o stare ciudata de reverie, priveam cum toti se agitau. O vedeam si pe diriga cum isi misca buzele si gesticula, incercand sa ne explice…ceva…habar n-am ce. Tot ce am prins eu din spusele ei a fost: ” Nu va faceti bisericute!”…
Pai, adevarat ca aveam 15 ani, dar daca nu ma intalnisem niciodata cu termenul, de unde sa stiu eu ce inseamna? “Grupuletze” (:> m-am prins si eu intr-un final). Exact in ele- grupulete- s-au repartizat 28 de elevi (la vremea aceea, momentan 32) o saptamana mai tarziu.
Clasa a IX-a a trecut cum a trecut, intr-a X-a sa zicem ca a fost mai bine, dar ce mi-a demonstrat mie ca nu voi mai simti niciodata siguranta unui colectiv unit a fost inceputul clasei a XI-a, prezentul.
Acum, cu o diriginta noua si tanara- I. Cristina(care odata ca niciodata avea nervi si rabdare), care incerca la un moment dat sa faca tot posibilul si imposibilul (pentru binele nostru), suntem aceasi clasa plina de bisericute.
Nu-mi amintesc ca vreodata, cineva sa ceara un pix si sa fi sarit mai mult de doua persoane sa-i ofere, in schimb, au fost destule cazuri cand nimeni n-a dat nimic.
Noi avem cam…6 grupulete in clasa. E mult, fata de scoala generala in care am “crescut” eu, in care eram o singura “turma” (dar care ne ajutam mereu, cu orice).
“Mici si prostuti” obisnuiau sa ne numeasca profii din generala. Nu pentru ca am fi avut lipse de cultura generala! Nu eram prosti(aveam, ca orice clasa, unele specimene, care mai dadeau din cand in cand in corigenta, dar isi reveneau si ramaneau alaturi de noi), dar aveam o gramada naivitatea caracteristica varstei ( mai ales cand spargeam geamuri, rupeam usa, catedra, ne luam la bataie, ne turnam dero in cap etc).
De la ” mici si prostuti” am trecut parca prea repede la alta replica: “Sunteti prea galagiosi!Parca as intra la S.A.M!”… Daca ar fi sa punem cartiile pe fata si sa recunoastem purul adevar, asa si e! Degeaba tipa Ale la Badea sa taca, pentru ca dupa se creeaza un haos general.. chiar cand intra profa/u in clasa. Rezultatul: lucrare la care cel putin 27 au nota 3 (daca asta e minimu). Multi profi tipa ca s-au cam saturat de noi, dar ce sa-i faci? “Suntem XI-B”, ar zice unii…
“Nu vreau să mă schimb, fiindcă nu ştiu cum să mă schimb. Sunt deja foarte obişnuita cu mine însami.”
(Paulo Coelho în Alchimistul)
“Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, îngerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă suntem învăţaţi că există formule pentru a ajunge până la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde Îl lăsăm să intre.”
(Paulo Coelho)
“Toţi oamenii la adolescenţă ştiu care este legenda lor personală. În acest moment al vieţii, totul este limpede, totul este posibil şi oamenii nu se tem să viseze şi să dorească ce le-ar plăcea să facă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă încearcă încet, încet să dovedească faptul că legenda personală este imposibil de realizat. Sufletul lumii se hrăneşte cu fericirea oamenilor, sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia. Împlinirea legendei personale este singura îndatorire a oamenilor.”
Toata iubirea, dragostea, bucuria si bunatatea, toata aiureala imbinata perfect cu luciditatea, toata frumusetea trupului imperfect si a mintii crude, toate defectele inexistente, toata perfectiunea imaginara.
Din tot Universul cine iarta cel mai mult, dar cine se supara cel mai repede? In spatele caror ochi se ascund lacrimi secate, de fericire, de tristete, de mandrie…?
Cine te poate iubi cu toata inima dar ura din tot sufletul, in acelasi timp?
Cine are cele mai ciudatele si mai nastrusnice idei?
Cui ii sunt dedicate toate melodiile romantice?
Cine poate fi copilaros, doar pentru ca in secunda urmatoare sa fie serios?
Cine poate darui iubire neconditionata, cine poate proteja cu dragoste eterna? Cine poate sa scrie atatea cuvinte doar pentru a trage o concluzie simpla?
…femeia despre…femeie. Fata care adora barbatul, il vrea aproape, dar isi adora “specia”. Cea care iubeste totul imprejur, cea a caror ochi sunt plini de lacrimi de la cea mai mica emotie…ea…femeia.
“Avem noi oare nevoie de cineva alaturi? Cineva care sa ne asculte, sa fie langa noi, sa imparta bunele si relele cu noi si care, mai presus de toate, sa ne iubeasca?”
Da, acum, daca stau sa ma gandesc mai bine, aveam nevoie… nu doar de “ceva”, ci de mai multe. Acorduri de chitara undeva in spate, ochii lui si trei secunde pot trece mai greu decat eternitatea.
Nu m-am gandit niciodata ca ochii cuiva, oricine ar fi acel “cineva”, ar putea face ca timpul sa capete alte dimensiuni.
Si pana la urma, ce s-a intamplat? Intr-o zi complet aiurea, intr-un loc complet aiurea, doua persoane s-au intalnit…
Stiam ca atunci cand te simti bine cu cineva, cand va intelegeti, cand va completati, timpul poate trece foarte repede, nelasandu-te sa descoperi complet frumusetea din celalalt, misterele pe care gesturile lui incearca sa le dezvaluie. Ceea ce nu inteleg, eterna dilema…Cum se poate opri timpul? Trei secunde. De ce inlocuiesc ele eternitatea?
Sute de persoane, mii de ochi vazuti in ultimii ani…de ce nimic nu mai are sens?
Camera pustie, lumanare aproape stinsa, poeziile Bacoviene pe ritmuri de Alifantis… o deviere destul de ciudata de la subiect si atmosfera…
[app...stie cineva a cui sunt ochii?]
Mai stie cineva ce e NeverLand si…unde e?
[NeverLand e taramul lui PeterPan. (uh. "the second star to the right"(to tell you that the dreams you dream really can come true)].
Taramul in care nu cresti, ramai mereu copil, unde Peter e seful, unde capitanul Hook e dusmanul mereu prezent, unde Smee e batranul care, chiar daca lucreaza pentru Hook, se lasa mereu pacalit(emotionat) de tot ce se intampla; unde Tinker Bell e mereu geloasa; unde Wendy, copila in prag de adolescenta e mama orfaniilor(pana se desteapta); unde toata ziua se poate pierde, si e doar o zi castigata.
In NeverLand nu cresti. In NeverLand ramai mereu copil. In NeverLand ai mereu un prieten aproape. In NeverLand sunt zane. In NeverLand sunt zane geloase. In NeverLand sunt sirene…geloase si ele. In NeverLand poti zbura. In NeverLand e praf magic. In NeverLand visele pot deveni realitate. Odata ajuns(a) in NeverLand, nu vei mai vrea sa te intorci acasa [doar Wendy si micuta ei fiica(in partea a doua) au vrut.Nu stim motivul, dar nu a fost frumos sa se intoarca.]… In NeverLand zanele isi pierd stralucirea daca nu crezi in ele. In NeverLand doar Peter se intelege cu zanele.
Si tara noastra? Si lumea noastra? Sigur ca avem si ca putem si noi putem. Ca si in NeverLand, daca noi credem, se intampla. Hey, cum sa nu crezi in zane?
Sunt femei, sunt dragute, sunt ocrotitoare, sunt micute, sunt…zane.
E imposibil sa crezi ca esti singur in lume. Nu poti fi. [Se poate sa nu iti pese, dar atunci ce rost mai are ceva(orice ar fi acel ceva)?]
ValeaJiului este NeverLand. Atat pentru bune, cat si pentru rele (care devin bune imediat ce sunt puse intr-o lumina favorabila).
Aici copiii (dar,defapt, e valabila peste tot) au aere de adolescenti, adolescentii cred ca lumea e a lor si adultii…vor sa fie copii.
ah.The end!:)
Adoram sa merg cu maxi-taxi-ul sau taxi-ul sau orice alt vehicul de genu: mers incet, oprit des. Mi se parea extraordinat sa vad oameni care faceau diferite lucruri, in timp ce ei nu ma puteau vedea.
La mersul cu maxi-ul m-a fascinat mereu locurile de pe stanga, cum urci. Scaunele de o singura persoana, langa geam.Mereu stateam acolo. Asta insemna ca nu trebuia sa impart “fereastra” cu vreo persoana morocanoasa, care sa-mi zica sa trag perdeaua sau sa-mi mut capul sa vada si ea.
Am stiut mereu ca sunt lucruri mici, marunte, ce pot schimba ceva in mine. Lucruri simple…
O zi oarecare. Un drum cu maxi-ul. Singurul lucru care a facut diferenta in acea zi a fost incapatanarea de a cobora, cum imi era obiceiul, la ultima statie, chiar daca aveam treaba in centru.
Penultima statie. Lumea se da jos. Prea putini oameni raman in masina. Necunoscuti. Maxi-ul porneste iar zambetul meu tamp isi face aparitia, fara vreun motiv anume, chiar daca presimtirea ca ceva nu e in ordine isi face vag aparitia.
Primul gand: accident pan’ la ultima. Nu stiu de ce, dar mereu, cand ma urc intr-o masina o vad explodand, rasturnandu-se ori ceva de genu’.
Ma las pe spate si imi intorc, din nou, privirea lumea de afara. Cativa metri pana la ultima statie, dar ce ochii mei au vazut imi face fruntea sa se increteasca si spatele sa se indrepte.
In cateva sende, cat a durat trecerea prin acel loc, inima mea a incetat sa bata. Era “el” , care in mainile lui le tinea strans pe ale ei. Si nu ar fi fost asta, pentru ca asa ii mai vazusem de un milion de ori.
A fost fericirea zambetelor de pe fetele lor si, evident, din inimile lor. Zambete care ma faceau sa cred ca sursa lor este deslusirea unui lucru imposibil. Zambete tampite din cauza carora vedea in ceata acum.
Au fost fetele fericite pe care mi le amintesc si azi. Zambete.. zambetele unor oameni cu adevarat fericiti.
Si nu…nu mai vreau cu maxi-ul. Acum nu ma mai fascineaza plimbarea, acum ma sperie.
For V.A.
Imi place cand putem vorbi despre orice[ si stiu ca daca-l va deranja ceva, imi va zice]. Imi place sa il tin de mana[pentru ca imi da o ciudata senzatie de siguranta]. Imi place cand suntem doar noi doi si ne certam sau avem o discutie mai aprinsa si, printre crizele mele, el incearca sa ma calmeze cu un sarut. Imi place, iarna, cand e frig si abia am intrat in casa, sa-si bage mainile reci pe sub bluza, sa le lipeasca de spatele meu, doar pentru a le incalzi.
Imi place cand ma lasa sa-i imprumut parfumul si imi place sa uit sa i-l dau inapoi, doar pentru ca, poate, nici nu vreau sa i-l dau inapoi. Imi place cand ne jucam sau inventam tot felul de jocuri, doar pentru a ne cunoaste mai bine. Imi place cand, dur pe strada, acasa se pierde in bratele mele, ghemuindu-se ca un copil. Imi place cand ma lasa sa-i plimb mana prin par. Imi place cand e si el mai copilaros si poate sa viseze alaturi de mine. Imi place cand incearca sa faca ceva special fara a avea si o ocazie speciala. Imi place sa simt cum trec zilele peste noi, si noi, tot impreuna, tot iubindu-ne. Imi place cand putem disimula, cand pierdem notiunea timpului, cand uitam de noi, de restu’.
Imi place cand e el si nu se prefacxe, cand stie ce si cat sa spuna. Nu imi place cand vad ca are ceva pe suflet si imi zice “n-am nimic!”, doar pentru a ma scuti pe mine de vreo povara. Nu-mi place cand, chiar daca nu am dreptate, mi se da…doar de dragul meu. Nu-mi place sa vorbesc doar eu, ca o moara stricata, sa sustin doar eu o conversatie. Nu-mi place sa programam sa facem ceva, doar noi doi, si intr-un final sa ma trezesc cu X amic a lui. Nu-mi place cand imi plateste guma, parfumul sau creionul [sunt lucrurile mele, pe care doar eu trebuie sa le platesc]. Nu-mi place cand trebuie sa intru eu in fiecare zi in vorba cu el [ tete-a-tete, pe mess sau la telefon]. Nu-mi place cand se auto-invita la mine sau imi face vizite-surpriza exact atunci cand n-am “nevoie” de el.
For D.C.
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
Capitolul I: „Nu te deranja”
Încercarea de a nu o trezi eşuase. Prin gesturile lui de pură tandreţe reuşise să o trezească, iar acum ea, trezită in toiul nopţii, îşi odihnea capul pe pernă, privindu-l. Era cel mai frumos înger, şi era pe Pământ. Şi cel mai important, îl alesese pe el. În privirea ei pură nu se simţea nici urmă de regret pentru viaţa pe care o trăia, pentru bărbatul pe care îl alesese. Îi zâmbi şi se lăsă abandonată gesturilor lui.
Iar apoi, ca şi cum ceva sau cineva ar fi mâhnit-o, ca şi cum chiar bărbatul de lânga ea ar fi fost cauza supărărilor, s-a retras. S-a ridicat puţin şi şi-a rezămat spatele de perină. Cu un aer îngrijorat, dar copilăresc, a început discuţia.
- S-a întâmplat ceva. Vreau să îmi povesteşti.
Pentru o secundă el a rămas uimit. Apoi…ea mereu a simţit, după cum spunea, când el păţise ceva, sau se confrunta cu probleme. Îi spusese mereu “Cine se iubeşte simte. Pur si simplu, ştie.”
-Nu s-a întâmplat absolute nimic. I-a raspuns, vizibil tulburat.
Cu ochii in lacrimi, fata i-a zis:
- Fapta recunoscută este pe jumătate iertată. Te rog.
- Niciodată n-ai sa afli. Promit.
- Niciodată să nu spui niciodată.
- Îţi promit. Va fi puţin altfel.
Spuse asta şi îi prinse mâna într-o strânsoare ca de menghină. Atunci observă singur că nu mai are pe deget simbolul iubirii lor, un inel simplu, de argint.
Cu sufletul in bucăţele, fata se ridică, iar corpul îi pluti rapid spre camera alăturată, atelierul ei.
Capitolul II: „Vreau sa uit”
„Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiuce să mai fac…sau cred. M-a înşelat. Mi-a rupt inima în mii de bucăţele. Nu vrea să recunoască, şi ştie că îl voi ierta. Se pare că, oricât de mulţumită aş fi eu, el tot îşi va dori mai mult; viaţa noastră simplă…el chiar o vrea complicată.”
>Doar acolo, în atelier, înconjurată de “jucăriile” trecutului şi ale prezentului putea să reflecte asupra celor întâmplate.<
Îi aud gândurile şi simt cum sufletul îi e măcinat de regrete. Ca într-un film, priveşte amintirile ultimilor ani împreună. Regretă, dar nu îmi este de ajuns. Nu îmi oferă garanţia că nu o va mai face.
Am căutat mai adânc prin mintea lui. Vroiam să aflu cine a fost persoana care i-a oferit mai mult decât mine. Trebuia să aflu de ce se abandonase în braţele altei femei. Iar apoi… am văzut imaginea ei, dezbrăcată, strângându-l la pieptul ei, unindu-se într-un sărut…
Furia care m-a cuprins a fost mai mare ca niciodată. Primul obiect la îndemână, un borcan cu vopsea roşie, a aterizat violent în uşă. El s-a speriat şi, în câteva secunde a fost in atelier. M-a privit cum stăteam întinsa pe jos, dar tot eu am vorbit prima:
- Tocmai ea? Dintre sutele de femei, tocmai ea.
Era nemulţumit de faptul că ştiam. Era confuz. Era jalnică toată situaţia.
- Ştii că ea e colega mea cea mai proastă? Este încăpăţânată, este puţin redusă, este răzgâiată…Este o “fetiţă a lui tăticu”.
Îi auzeam gândurile. Îmi aproba sincer fiecare cuvânt, dar era conştient: de această dată, iertarea va veni greu.
- Nu ştiu cum s-a întamplat, crede-mă, te rog.
Altceva nu spusese de când intrase, chiar dacă gândise atâtea.
M-am ridicat. Tot ce aş fi vrut să imi spună, aflasem deja. Trebuia să îşi pună ordine în gânduri, iar mai apoi apoi va fi mai uşor pentru amândoi. Era buimăcit de faptul că eu aflasem totul, atăt de repede.
Mă îndreptam acum spre hinta cu spătar, făcută ca un balandoar, din grădină. Nu m-a urmat. Am rămas acum să ne clarificăm fiecare lucrurile cu sine.
***
Nu era frig, chiar dacă razele Soarelui întârziau să apară. Era o dimineaţă absolute perfectă. Defapt, a fost până mi-am amintit motivul pentru care eu sunt în hintă, iar el nu este lângă mine.
M-am hotărât să mă duc în casă, să văd ce mai e schimbat de aseară. Parcă aveam mai mult curaj. Eram chiar încrezătoare.
L-am căutat în sufragerie, în atelier, în dormitor, în bucătărie… nu era nici unde. Un sentiment cumplit de vină mă cuprindea cu fiecare secundă care trecea. Dacă făcuse vreun gest nesăbuit? Ar fi fost vina mea.
Nu puteam să îi aud nici gândurile, nu îi simţeam prezenţa vie în casă. Eram absolut îngrozită. M-am aşezat la masă şi am început să plâng. Din greşeală, am văzut în geamurile dulapului de bucătărie un bileţel. Pe el scria simplu: „Iartă-mă!”. Am simţit, din nou, cum sângele îmi îngheţa în vene. Am alunecat. Stăteam în fund, rezămată de piciorul mesei şi priveam în gol. Nici să gândesc limpede nu mai puteam…nu mai vroiam.
Am stat acolo cel puţin o oră…când, am simţit o bătaie a inimi intensificându-se… iar apoi l-am auzit deschizând uşa. Mă căuta, iar în mână avea un buchet imens, de cel puţin 29 de trandafiri albi. Puteam vedea prin amintiri cum plânsese toată noaptea, pe o băncuţa, în cealaltă parte a oraşului.
Capitolul III: „Dar încă te iubesc, jur”
Acum era răndul lui. O căuta buimăcit prin casă, în timp ce buchetul aştepta pe masa din sufragerie. A intrat doar în atelier şi dormitor, pentru că doar acolo perase să o găsească.S-a aşezat pe canapeaua din sufragerie, şi cu tărtăcuţa în pălmi, a început, în gând, să repete „discursul” pentru ea.
În tot acest timp ea stătea nemişcată, cu speranţa crescându-i în suflet. Auzea fiecare cuvăntdin mintea lui, iar lacrimile îi erau acum suspine uşoare de fericire. Fără să mai aştepte vreo secundă şi fără să lase spaţiul dintre ei să se mărească, a apărut în prag. Vocea ei a fost cea care l-a trezie la realitate.
- Vrei să ştii cum am aflat?
A privit-o uimit o clipă, iar apoi a fost în genunchi, la picioarele ei.
- Nu mai contează. Ce s-a întâmplat a fost o greşeală.
- Vreau să ştii.
- Mi-aş dori să uităm.
S-a aplecat asupra lui şi l-a strâns în braţe.
- Am nevoie să ştii…tu mi-ai zis.
Uimirea pătrunsă pe faţa lui nu-i seca şi lacrimile.
- Cum?
- Ţi-am auzit gândurile. De obicei, nu o fac, dar acum mintea ta zbiera.
- Iubita mea…ăsta era secretul tau?
- Da, răspunse ea, uimită de turnura discuţiei. Oamenii dau la o parte cănd afla astfel de lucruri. Nimeni nu vrea să fie prietena, şi cu atât mai puţin iubita unei ciudate.
Se lăsă strânsă la pieptul lui, iar după ce îşi ridică privirea, dădu peste buchetl de flori. El nu îi zicea nimic, dar în gând îi dădea explicaţii pentru tot.
-Gata, incepu Taylor cu zambetul pe buze, si el entuziasmat de ceea ce urma. Am rezolvat totul. Va faceti bagajele si in 2 ore sunteti inapoi aici. Nu vreau ca nici unu din voi sa lipseasca. Va luati doar strictu necesar: buna-dispozitia, periuta de dinti si haine. Haide trupa. In 2 ore sunteti aici.
Odata ce anuntul a fost lansat, toti s-au imprastiat rapid spre casele lor, in ideea terminarii bagajului cat mai repede. Era mijlocul vacantei de vara iar ei nu plecasera inca nici unde impreuna. Asta a fost ocazia lor, si Taylor facuse totul posibil. Tatal sau, sef al ocolului silvic, tocmai le imprumutase cabana cea noua. Pentru o saptamana urmau sa fie doar ei si natura.
Gasca era restransa, dar toti erau prieteni. Mika si Lore erau impreuna de aproape 2 ani, si tachinatul reciproc era, la ei, la ordinea zilei. Alexa era cea care trecuse prin cele mai multe probleme alea adolescentei, dar isi pastrase mereu sufletul tanar si inocenta copilariei. Bogdan era cel mai mare din grupa, iar Mode cea mai mica. Si ei erau impreuna. De aproape 7 luni, doar. La ei dragostea se manifesta inca mai copilareste, poate si pentru ca amandoi erau mult mai romantici.
*** 
Nici nu trecusera 2 ore si toti erau inapoi, la Taylor in curte, asteptand cu nerabdare mini-excursia.
-Bine ca ati venit mai repede, incepu Taylor, foarte serios. Trebuie sa va anunt ceva.
-Desigur, era de asteptat.
- Oh, stii deja ce vreau sa zic? O privi Taylor pe Alexa cu scepticism.
- Da, ai sa zici ca tatal tau s-a razgandit, si s-a cam dus pe apa sambetei toata „aventura” noastra. NU?! aproape ca tipa…
Atunci Taylor bufni intr-un ras copilaresc, cum ii era felul, dar printre hohote, ii si raspunse:
-Nu, defapt, tata a zis ca soferul nu ne poate duce, asa ca mi-a dat mie cheile de la Jeep, si trebuie sa ne descurcam. A luat cineva o harta?
-Jura-te!
-Da, mai. Doar nu credeati ca tata e asa nesuferit sa zica una, si dupa sa se razgandeasca… Ba daaaa, credeati. Ha ha ha.
Desigur, pe toti i-a indus in eroare fata atat de neobisnuit de serioasa a lui Taylor, si de aia, pentru moment, fusesera de acord cu gandul Alexei. Acum, ca au aflat ce se intamplase defapt, s-au apucat toti sa rada.
Au urcat in masina, Taylor la volan si Alexa in dreapta lui, iar restul, aproape inghesuiti, in spate. Drumul pana la cabana a fost mai rau decat o excursie cu elevi de clasa a III-a. Alexa a varsat de cateva ori, Bogdan si Mode au „interpretat” cantecele de gradinita, in gen: „un elefant se legana…”sau „99 de sticle pe perete…”, lucru care i-a enervat la culme pe Mika si Lore. In loc sa se certe cu Bogdan sau Mode, ei au inceput sa se certe, din nou, intre ei. Taylor se amuza pe seama fiecaruia, cerandu-le doar sa nu distruga masina…prea tare.
Intr-un final au ajuns si la cabanuta. Cabanuta… era o ditamai cabana, cu 2 etaje, foisor, si bucatarie de vara. De obicei, cand plecau pe undeva, isi imparteau treburile egal. De data aceasta, insa, Bogdan si Lore au fost prea obositi, asa ca s-au retras, fiecare in camera lui.
Era prea devreme, asa ca ceilalti s-au apucat de pregatit cina si desfacut bagaje. Alexa si Mode au ramas in bucatarie, iar baietii s-au dus sa „scotoceasca” prin bagaje, cu scuza ca despacheteaza. Nu au gasim nimic interesant, asa ca in scurt timp au fost in bucatarie, cu fetele.
- Ce mancam? a intrebat Mika.
- Uite, pentru tine, pana terminam p-aci, a zis Mode, in timp ce-i intindea un sandwich in staniol, pastrat, intr-adevar, pentru el. Stiu ca ai probleme, asa ca hai sa nu riscam. Taci si manca, daca nu o sun pe mami tau. L-a mai amenintat Mode.
- Stii? Nu avem semnal aici, a tinut sa-i aminteasca Taylor.
- Desteptule! Stia si ea asta. Facea doar misto, a sarit Alexa in aparare.
- Tuuuu! Stiam ca facea misto, dar trebuie sa tin cu cei din specia mea. De ce esti…
- TERMINATI! Propozitia ramasese neterminata pentru ca Mode tipase mai tare decat amandoi la un loc. Haide, totusi, sa ne hotaram ce facem de mancare in seara asta. Ce optiuni avem?
- Pai, eu am adus carne…Muuulta carne. Asa ca, e clar?
- Gratar sa fie, bufni Mode in ras. Gratar, asa cum doar noi stim sa facem. Crud sau ars sa fie.
Se amuzara in continuare pe tema asta, dar incepusera si sa puna osul la munca. Lor gratarul nu le iesea niciodata, si sfarseau prin a manca pateu sau cartofi copti.
- Stiu ce o sa facem in seara asta! Zise Taylor, si parea destul de mandru de el.
- O sa dormim. Mult si bine, pana maine. I-o taie scurt si sec Alexa.
- Defapt, tu ai putea sa mergi de acum sa dormi. Noi o sa facem foc de tabara si o sa spunem povesti. Nah, zise Taylor, dupa care ii scoase limba rautacios.
Se stramba si Alexa inapoi, dupa care ii transmise un scurt „Uraciosule!”si pleca sa o ajute pe Mode.
Intunericul isi facu simtita prezenta cand ei terminara de mancat. De la masa lipsisera Bogdan si Lore, care se pusesera la somn imediat ce au ajuns. Acum, asa cum le-a fost promis de catre Taylor, erau toti in jurul focului de tabara, pregatindu-se de ascultat povesti.
- Cine incepe? Zise Taylor, chiar daca era evident ca el urma sa fie primul.
- Incepe odata, nu ne mai tine pe jar, ca daca nu, zic eu prima, il tachina Mode.
- Bine, bine, hai ca va zic, zise acesta si dintii de un alb perfect i se puteau zari datorita luminii focului.
Le zise o poveste foarte intortocheata cu vampiri de genul celor care ar „trai”in Transilvania. In loc de sperieturi, toti au avut parte de dureri…de burta din cauza hohotelor de ras. Taylor se incurca de la un moment la altul, facea ca vampirilor sa le placa usturoiul, povestea despre baluri la care acestia au fost invitati, despre feluri de a-i omora, si tot felul de lucruri de genul acesta.
- Daca mai zici ceva si fac pe mine, te bat. Tinu sa il ameninte, printe hohote, Mode. E bestiala povestea asta.
Chiar la sfarsitul povestii isi facu aparitia si Lore, destul de adormita, care se cuibari in bratele iubitului ei, pregatindu-se sa fie atenta la urmatoarele povesti. Urma Mika, si toti stiau deja ca urmau sa se sperie. El putea sa inventeze cele mai horror povesti, cu cel mai neprevazut final.
- Bine. Hai sa vedem, zise Mika, ganditor, si se lasa un moment de liniste. Stiu! Merge odata, intr-o statie de taxiuri o femeie, imbracata toata in negru si….
Incepuse de parca ar fi urmat sa zica un banc, nu o poveste pentru a-i speria pe toti. La finalul povestii fetele au tipat, iar Taylor a tresarit. Inca odata Mika avea satisfactia de a-i fi vazut inspaimantati.
- Gata, mie mi-a fost de ajuns. Ma duc la somn. Noapte buna.
- Noapte buna. Pupici. Ii urara restul, si Mode se ridica si se indrepta spre cabana.
Dupa ce deschise usa si intra in cabana, cei de langa foc fura martorii unui tipat de groaza, si se grabira pentru a vedea daca totul e in ordine.
Odata ajunsi in fata cabanei, au gasit usa deschisa, dar, din cauza beznei, nu au putut observa nimic altceva. Chiar daca era un strict necesar , curentul electric era intrerupt in timpul serii. Taylor, cu putin mai mult curaj, a vrut sa intre in cabana, iar ceilalti l-au urmat. Imediat dupa aceea au urmat un sir de tipete, de la fiecare din copii.
- Ha ha ha! Nu v-am zis poveste, dar din cauza cui a-ti tipat cel mai tare? Ha ha ha.
- Modeeee. Inca una din asta si I’ll kill you!
- Noapte buna. Ha ha ha. Plecase in camera, de aceasta data pe bune, dar mandra ca reusise si ea sa ii sperie pe restul.
Odata ajunsa in camera se schimba, iar mai apoi incerca sa isi faca loc in pat langa Bogdan. Linistea prezenta peste tot o facu sa fie sigura ca si ceilalti s-au pus la somn. Si avea dreptate. Si Mika se cuibarise in camera, langa Lore. Singurii care inca mai aveau probleme erau Taylor si Alexa, care nu doar ca nu gasisera camere separate, dar mai erau obligati si sa doarma in acelasi pat.
- Te duci si iti cauti alt pat, iti iei patura si dormi in baie, in cada, nu imi pasa ce faci, dar nu te pui in pat cu mine. Clar?zise rosie de nervi Alexa.
- Tu ar trebui sa cauti alt pat sau alta camera. Ce te uiti asa la mine? Se infurie Taylor si ii baga lumina de la lanterna in ochi .
Lacrimi de ciuda isi facura aparitia in ochii Alexei, dar, fiind o fire dura, ii tinu piept colegului ei de camera. Degeaba, totusi.
-Bine, uite. Pot sa dorm o noapte cu tine, si maine cautam sa rezolvam problema. E ok? Isi inmuie inima Taylor si renunta .
-Bine. Dar impartim patul in jumatate. Zise Alexa, dandu-si ochii peste cap, cu un aer foarte serios.
***
Spre dezamagirea tinerilor, dimineata urmatoare ii intampina cu fulgere si tunete. Chiar daca erau desteptati inca de la ivirea zorilor, nici unul nu s-a dat jos din pat, si cu atat mai putin nu si-au facut vizite.
- Crezi ca ar trebui sa mergem sa vedem ce fac ceilalti?intreba Mode, somnoroasa.
- Nu, daca are cineva nevoie de noi, stie unde sa ne gaseasca.
- Crezi ca ar trebui sa pregatim masa?
- Cred ca iti faci prea multe griji. Daca vor ceva, sa isi faca. Ii raspunse de aceasta data putin iritat Bogdan.
Atunci Mode se ridica cu capul de pe pieptul lui, si-l privi de parca ar fi vazut o fantoma.
- De ce esti asa rautacios?
Nu-i lasa timp sa raspunda. Se ridica si, in pijamale, pleca spre bucatarie, pentru a pregati masa. Camera ei era chiar in capatul holului, la etajul II. Cand a trecut pe langa odaia in care se aflau Lore si Mika isi lipi urechea de usa inchisa, pentru a incerca sa auda ce fac: dorm sau se poate baza pe ajutorul lor cu…pranzul? Nici o miscare, nici un sunet, asa ca merse mai departe. Cand sa ajunga langa urmatoarea usa, observa ca e deschisa. Merse incet si pe varfuri iar cand privi inauntru o bufni rasul: Alexa era tinuta in brate de Taylor; ea dormea, iar el, nemiscat, parea uimit de gestul inconstient din timpul noptii. La auzul rasului prea colorat, Alexa a sarit nu doar din bratele lui, dar a picat si din pat. Ce mai era de zis sau facut? Mode a plecat unde-i era treaba si in cateva minute a venit Taylor sa o ajute.
Cand acesta intra in bucatarie, Mode zambi larg, spre a lasa sa se inteleaga cat este de amuzata, iar Taylor se inrosi.
- Nu era ceea ce parea.Aseara era prea tarziu, nu mai aveam lumina sa mai cautam o camera si nu mai era nici un pat si…
- Nu trebuie sa imi explici nimic, il opri Mode, privindu-l inca amuzata, dar de aceasta data parea ca intelege cu adevarat ce i se spune.
Continuara sa pregateasca masa vorbind despre lucruri banale si, poate, prea copilaresti.
Era ora 11:30 cand au coborat si ceilalti la masa. Bogdan nu vorbi cu Mode, asa ca nici ea nu schimba nici o vorba cu el. Era unul din rarele momente in care cei doi erau suparati.
Vremea parea sa se fi imblanzit, iar frutuna se atenuase . Printre crengile si frunzele copacilor isi faceau aparitia raze timide.
Dupa masa Lore si Mika plecara prin padure, sa se plimbe, Bogdan anuntase ca pleaca pe drum, in jos, pentru a reusi sa gaseasca putin semnal la telefon, iar Alexa se retrase in camera ei. Pentru ca Mode pregatise masa, Mode strangea masa. Norocul sau ghinionul ei era ca se afla si Taylor acolo, sa o ajute. Ar fi vrut sa mediteze asupra comportamentului ciudat a lui Bogdan, dar gandurile i se risipeau mereu.
- Mode, ce s-a intamplat cu tine si Bogdan? Intreba Taylor, iar vocea lui rasuna, pentru o clipa, ca din alta lume. Mode il privi pentru cateva momente cu o fata inexpresiva, si cu ochii mari , iar acesta isi dadu seama ca nu era un moment bun pentru astfel de discutii.
Ea nu vru, totusi, sa il faca sa se simta prost, asa ca ii raspunse la intrebare.
- Nu stiu. Pur si simplu nu prea a vorbit cu mine, si cand a facut-o, parea iritat.
- Nu iti fa griji, sunt sigur ca totul o sa fie bine. Zise asta si se apropie de ea. Ii prinse mana intr-a lui si, cu cealalta mana i-a mutat carliontii de pe fata, dupa ureche, si-i saruta fruntea. Aceasta se lasa abandonata gestului, si il stranse in brate.
Se lasa o liniste coplesitoare, dar cei doi, in mijlocul bucatariei, pareau sa se bucure de momentul de singuratate. Moment care a fost stricat de Alexa.
- Ce faceti, ba?! Li se adresa aceasta, cu o oarecare urma de invidie in glas.
- Ne consolam reciproc! Zise Mode, fara a-si ridica fata de pe pieptul amicului ei.
- Da’ce s-a intamplat?intreba, din nou, Alexa, in timp ce se intrepta spre frigider.
- Mai nimic, e doar viata. Raspunse Taylor in locul ei, si Mode se desfacu din stransoarea bratelor sale.
- Mai nimic…zise si ea, parasind camera.
- No, acu zi-mi, ce-i cu ea? Aproape se rasti Alexa la Taylor.
- Lasa-ma in pace! Daca vrea, sa iti zica ea. Nu o sa ma apuc sa ma plimb cu barfa.
- Idiotule! Zise Alexa si se intrepta spre iesirea din cabana.
* Chiar daca parea dura si prea badarana, Alexa era defapt una dintre cele mai sensibile tinere din gasca . Crescuse fara tata inca de la varsta de 5 ani, iar unicele amintiri cu acesta i-au fost rapite in momentul in care intrase in coma, pentru aproape o luna, din cauza unui accident rutier. Viata ei nu fusese cea mai usoara: dupa ce mama ei murise de cancer la san, ea a trebuit sa fie mama pentru fratiorul ei mai mic, fiica pentru matusa care nu o suporta, dar care o adoptase pentru mostenire, dar si menajera in casa acesteia.*
Taylor se indrepta si el spre hol, cu gandul de a merge la etaj, pentru a-si cauta o camera, dorind sa evite evenimentul din seara precedenta. Chiar cand sa paraseasca bucataria, tovarasul lui isi facu aparitia, putin nervos.
- Ce-ai patit, bro? Probleme in Paradis? Il intreba Taylor, fara sa se opreasca din drumul sau.
- Da! Ii raspunse Bogdan sec. Ori plec, ori ma mut in alta camera.
Taylor se opri, dar nu se intoarse sa isi priveasca interterlocutorul. Ii era ciuda ca Bogdan gandea asa si ca urma sa o raneasca mai tare pe Mode. Se gandi la o solutie rapida.
- Facem schimb de camere?
- Da. Ii raspunse acesta rapid.
Nu mai asteptara sa anunte si fetele. Taylor ii aduse bagajul in camera, pe motiv ca Bogdan nu voia sa mai fie aproape de Mode. Aceasta primi vestea mai ok decat ar fi crezut Taylor, dar acum mai era Alexa care trebuia sa isi dea cu parerea.
- Auzi? Da’crezi ca Alexa o sa vrea sa stea cu Bogdan in camera? Intreba Mode, mai preocupata de ceilalti, decat de ea.
- Daca nu vrea, atunci ea o sa isi caute alta camera, si o sa doarma singura.
Ziua se pierdu aiurea, si doar mai spre sfarsitul ei se adunara toti inapoi la cabana. Urma un lung sir de certuri: nimeni nu mai pregatise masa, Alexa il avea acum coleg de camera pe Bogdan, Mode ramasese toata ziua in camera cu Taylor si tot felul de alte nimicuri.
- Terminati, mai. Se auzi intr-un final vocea sfasiata de durere a lui Mode. Daca aveti o solutie mai buna, hai s-o punem in aplicare, dar Bogdan nu mai vrea sa stea aproape de mine, macar. Si Lore, as vrea sa te vad pe tine, in situatia mea, pregatind masa.
Lore isi lasa capul in jos. Stia ca ea nu ar fi rezistat asa de bine cum parea sa o faca Mode. Pentru ea Mika era totul, chiar daca se certau mai tot timpul.
- Dar unde e Bogdan acum? Intreba Mika, nedumerit.
Atunci si ceilalti observara ca nu participase la conversatie si ca nu era prezent in aceasi incapere ca si ei. Plecara in cautarea lui, prin cabana. Il gasira la Lore si Mika in camera, intins pe tot patul, dormind foarte adanc.
Acum se aflau toti in holul de la etajul II, cu rezolvari rapide la problemele intampinate.
- No, puteti sa dormiti cu mine in camera. Le propuse Alexa, dar avem numai un pat.
- Ce ar fi daca am face schimb de camere? Il intreba Lore pe Taylor. Am vazut ca voi aveti si un pat foarte mare, dar si o canapea. Se adresa de aceasta data Modei.
- Eu nu am nici o problema. Raspunse Mode si pleca in directia viitoarei ei camere. Taylor o urma, urandu-le un „noapte buna”destul de sec celorlalti.
***
In bucatarie, chiar daca nu asa le era felul, ceilalti incepura sa discute aprins problema. In jurul mesei, cu o lanterna tinuta de Mika si una de Alexa, lumina cadea pe masa, pe mancare. Mika era de partea celei mai bune prietene, Mode. O sustinea si gasea mereu argumente la rautatile fetelor. Intr-un final li se alatura si Bogdan, care parea ca dormise zile intregi. Era, totusi, neobisnuit de vesel, pentru situatia in care se afla. Incepu o conversatie absolut normala, in timp ce isi pregatea o gustare.
- Ce-i cu tine? Intreba iritata Alexa.
- Ce sa fie? Am…
- Ba, nu ma imita. Raspunde, nu te intreba. Il „certa”Alexa.
- Bine. Disperato. Hai sa va povestesc. Dar, mai intai, Mode e aici? Intreba acesta, cu volumul vocii scazut.
Fetele se uitara una la alta, iar mai apoi il privira cu multa rautate pe Bogdan. Acum ambele lanterne erau atintite asupra lui.
- Tu stii ca noi suntem toti prieteni si nu avem secrete, da?intreba una din fete.
- Da , dar asta chiar nu trebuie sa o stie ea.
- Bine. Il aprobara fetele, asteptand cu nerabdare sa auda ce era atat de secret. Mika era inca uimit de cat de repede au cedat, dar nu voia sa spuna nimic. Astepta…
Bogdan incepu sa le spuna ce patise, dar suna atat de prostesc.
- Da, jur. Era chiar Mode cu care m-am intalnit pe drum, azi, si care mi-a zis toate insultele alea, si mai apoi care alerga de mine in padure. Dar partea misto vine doar acum, zise Bogdan si trezi, din nou, interesul tuturor. M-am dus dupa ea si, am dat peste o tipa. Era foarte draguta, si imi amintea de cineva, dar nu imi dau seama nici acum despre cine e vorba. Statea cu spatele, asa ca am crezut ca este Mode. M-am dus si am prins-o de mana, iar cand am intors-o, mi-am dat seama de greseala. Era aproape la fel de inalta ca si mine, cu parul mai jos de umeri, carliontat si castaniu, cu ochii verzi . Mi-am cerut scuze, iar ea mi-a zambit atat de cald, parca mi-ar fi mangaiat sufletul.Se inrosise, iar asta imi topi inima. I-am spus ca ma ratacisem, iar ea, cu o voce prea salbatica rase, iar apoi, revenindu-si mi-a zis”Te duc eu acasa.” De data aceasta vocea ii era balanda. Imi amintesc doar ca am plecat impreuna spre cabana, povestind despre tot felul de aiureli. Urmatorul lucru: eu, in camera la voi, si se uita spre Lore si Mika. M-am ridicat, m-am dus la mine, Mode nu-i. Intru in camera ta, Alexa si o vad pe Mode dormind in patul tau. E amuzanta toata situatia. Scuze, dar ma amuza.
- Sunt foarte sigur ca Mode a fost toata ziua in cabana, ii lua Mika primul apararea.
- Da, asa e. Eu cand am ajuns, era in brate la Taylor, se consolau reciproc. Recunoscu si Alexa.
- Era unde? Intreba Bogdan, cu un aer foarte invidios si plin de ura.
- Calmeaza-te! Stii ca astia trei sunt prieteni de mici, zise Lore, referindu-se la Mode si aratand doua degete si spre Mika si Taylor.
- Daca eu va zic ca stiam ca o stat toata ziua cu Taylor, o sa imi ziceti ca is nebun? Daca va zic ce ati facut azi, o sa ma credeti nebun?
- Da. Ii raspunse foarte sincer Alexa, de parca ar fi fost ceva absolut logic.
- Tipa asta cu care am fost azi, nu stiu ce mi-a facut sau poate e din cauza padurii sau poate e ceva genetic sau nu stiu ce este, dar pot sa va citesc gandurile. Jur.
Ceilalti se privira sceptici, la inceput, iar mai apoi se amuzara, gandindu-se ori ca Bogdan a luat-o razna, ori ca a avut un vis prea realist, ori ca e pus pe sotii.
- Stii ce? Eu sunt si asa foarte obosita. Hai mai bine la somn, propuse Alexa, uitand destainuirile amicului ei.
- Voi nu ma credeti! Spuse Bogdan, in loc de raspuns, iar vocea ii era grava.
- Normal ca nu. Hai sa ne jucam de-a vampirii citirori de ganduri, ca oricum esti muscat pe gat, sau hai s-o facem ca-n filmu ala, cu vampirii rai, si sa iti dam foc, dar maine, ca acum suntem si noi obositi. Zise mult prea ironica Lore, dupa care se ridica de pe scaun.
Bogdan parea ca deslusise o mare taina, fata ii era mai senina, iar calmul ii patrunse rapid in corp. Ceilalti nu-l mai luara in seama. Isi luara lanternele si urcara spre camera. In bezna totala in care se afla, Bogdan parea ca duce o lupta cu propria sa minte, improtriva logicii si a gandirii rationale. Acum corpul ii era incordat si firicele de transpiratie ii alunecau de pe frunte. Era constient ca pierduse o parte din zi, dar refuza sa creada ca domnisoara cu care se intalnise in padure facuse vreun gest necurat, atentand la propria persoana. Isi aduse aminte de cuvintele Lorei: „oricum esti muscat pe gat”, si isi duse instinctiv mana stanga la gat, pe partea drepta. Nu simti nimic, si pentru o secunda fu usurat, dar cand isi muta mana si pe partea stanga, simti niste cratere ciudate in piele, ca niste bubite de tantari, patru la numar, asezate exact ca o muscatura. Pulsul i-o luase razna si nu putea crede ceea ce i se intampla. Nu se simtea ciudat in nici un fel posibil. Avea un apetit absolut normal, doar abia terminase de devorat un sandwich imens cu salam, parizer, maioneza, rosii, mustar si ketchup; avea sange in vene, simtea cum ii bate inima. Se gandi jumatate din noapte ce sa faca, ramanand nemiscat, cugetand la posibila sa conditie.
Spre ivirea zorilor isi ridica privirea spre ferestre. Se gandi ca, daca va deveni intr-adevar vampir sau o creatura a noptii, acesta ar fi fost ultimul rau rasarit. Il privi indelung, in linistea ca de mormant a cabanei. Se apropie mai mult de fereastra si, acum ca si soarele isi facuse aparitia complet, isi intinse mana spre razele care intrau pe fereastra. Ar fi vrut, la fel ca un copil mic, sa prinda razele in palme. Vroia sa-si vada pielea cum arde, in contact cu lumina naturala a soarelui, asa cum vazuse el in filme si cum ii citise Mode, de prin cartiile ei preferate. Apoi, pana sa atinga razele, isi aminti ca fata pe care o vazuse ieri i se arata in timpul zilei, la amiaza. Ce daca erau in padure? Erau in timpul zilei, era la amiaza, cand soarele incalzea cel mai tare. Isi stapani, totusi, curiozitatea.Nu atinse razele, pleca din lumina si se retrase, cuprins tot de spaime, pe scaunul pe care isi petrecuse toata noaptea. Atunci observa, in usa de la bucatarie, dinspre hol, cel mai frumos inger: o fata, cea mai frumoasa fata, cu ochii verzi ca smaraldul si par buclat, care curgea valuri-valuri peste umerii ei goi. Era imbracata intr-un maieu alb si o fustita pana la genunchi,tot alba. Parea trimisa din Eden spre a-i curma lui frica si pentru a-l intelege. Privea spre ea, si ochii aproape ca i se inlacrimara cand realiza… era Mode, ingerul lui pazitor, iubita sa, singura care-l intelegea.
.paaai. Hai ca am inceput bine.
Mai stiti MAB.TML [ si, desigur, MAB.TML II si MAB.TML III]?
Fiecare din personajele care apar in poveste [sau ce o fi] sunt desenate… de mine.
Ei sunt primii, Mika si Lore.
“Mika si Lore erau impreuna de aproape 2 ani, si tachinatul reciproc era, la ei, la ordinea zilei.”
“[...]Bogdan si Mode au „interpretat” cantecele de gradinita, in gen: „un elefant se legana…”sau „99 de sticle pe perete…”, lucru care i-a enervat la culme pe Mika si Lore. In loc sa se certe cu Bogdan sau Mode, ei au inceput sa se certe, din nou, intre ei.”
Mika si Lore. yey!
Sunt sigura ca as mai avea ceva de spus. Nu pot fi chiar atat de lipsita de imaginatie.
Later edit: exista o lipsa mult prea mare de inspiratie ca sa pot spune ceva frumos. “Mika si Lore”, din poveste [or whatever] au fost creati pornind de la… “exemplu” oferit mie de prietenii si colegii mei [care s-au regasit inca din primele randuri].
Săptămâniile se scurg parcă prea repede. Respir, şi timpul trece mai repede, profitând de faptul că nu pot fi atentă. Închid ochii şi las vantul tomnatic să-mi treacă prin păr, să-l încâlcească mai tare decât este deja.
În mijlocul tuturor, ascult. Paşii parcă ar fi başii, şi fetele, sopranele. Toţi au ceva de zis. Dar suntem în mijlocul oraşului, fiecare poate spune ce vrea.
1,2,3. Îmi fac curaj şi deschid ochii. Revin la realitate. Era mai frumos când ochii-mi erau închişi. Culorile păreau mai vii. Îmi umplu plămânii cu aer şi pornesc. Nu după mult timp ajung în sala de clasă, înconjurată de alţi oameni. Colegii mei.
Şi încerc din nou. 1,2,3. Închid ochii şi mă concentrez. Soprana? Bass-ul? Simfonie? Nu. Acum este doar galagie. Şi încerc să pătrund mai adânc, dar parcă de astă dată nimic nu mai este la fel.
Dezamăgită, plec. Şi ajung din nou în mijlocul celorlalţi. De data asta nu mai închid ochii. Merg, îmi ţin respiraţia şi caut printre oameni.
- Îţi lipseşte?
- În fiecare zi. În fiecare moment al zilei.
- Îl mai iubeşti?
- Mereu îl voi iubi. E parte din mine.
- Dar el te iubeşte?
- Mă iubeşte şi el.
- Şi de ce e cu ea acum?
- A fost alegerea lui.
- Şi nu suferi? De ce nu plângi? De ce nu eşti tristă? De ce nu-l implori să revină?
- Asta nu se poate. Eu sunt fericită, şi el la fel.
- Dar îl iubeşti! Nu ai vrea să fie al tău?
- Acum nu mai vreau.
- Ce s-a schimbat?
- El. A fost şi este al altei femei.
- Şi de ce nu suferi? Ai plans măcar?
- Nu. Sunt fericită şi eu dacă şi el este. Sunt fericită pentru mine, si mă bucur pentru el.
- Nu te înţeleg.
- El şi-a găsit jumătatea, şi asta e simplu de inţeles.
- Şi tu de ce eşti fericită?
- Pentru tot ceea ce am, ce voi avea, ce voi descoperi, ce imi este oferit.
- Nu înţeleg.
- Lumea nu se opreşte la o singură persoană. Am zile înainte. Dacă m-aş întrista, cine ar mai privi fiecare apusul ca şi cum ar fi primul? Cine ar mai număra stelele, seara? Cine ar mai căuta cuvinte potrivite? Cine ar mai încerca în fiecare zi să vă facă fericiţi?
- Dar îţi împarţi dragostea şi nu primeşti nimic în schimb.
- Nu este deloc aşa. Iubesc, dar sunt prea incapabilă sa o şi arăt.
- Tu chiar nu regreţi?
- Absolut deloc. Îmi place ceea ce fac. Pentru asta trăiesc.
Ce?!