Draft Saved at 12:35:54 pm

“[...] Nu am vise imposibile. Mereu am fost atenta la ce imi doresc si mereu mi-am dorit cu mare grija. Nu am sperat niciodata la nimic, daca nu am fost aproape sigura de reusita. Si chiar daca am fost crescuta cu idei rationale si perspective reale si realizabile, de niste super-parinti, am mers pe drumul meu si mi-am urmat sufletul, spre a fi fericita… .”
- Gata, ajunge, domnisoara Stanciu. Am auzit suficient. Ai promovat competentele de comunicare in limba romana la ultimul nivel. Felicitari!
- Multumesc. La revedere.
Tot ce spusesem in text era chiar prea adevarat. Nu ma bucuram acum, pentru ca stiusem inca de la inceput ca ma voi descurca foarte bine. M-am gandit ca ar fi dragut sa sun pe cineva, sa-i dau vestea ce mare. Mama mi-a inchis din prima, tata era la munca, Mada la scoala… Era chiar aiurea. O veste buna, si nu aveam cu cine sa o impart. Inca mai cautam prin agenda pe cineva. Am ajuns la litera T si chiar cand ma pregateam sa o las balta, un fior ca de gheata mi-a strabatut tot corpul. Vlad…Sa-l sun sau nu? Fusese destul de clar cu cateva luni in urma cand imi declarase: “Vie sau moarta, nu-mi mai pasa ce faci. E viata ta.”
“Incercarea moarte n-are.” am gandit cand degetul mi-a alunecat pe butonul verde.
-Alo? se auzi o voce ragusita- semn ca-l trezisem- imediat dupa ce am dus telefonul la ureche.
-Nu, Ali. am raspuns eu sec.
I-au trebuit doar cateva secunde si, cu o voce in care se citea incantare, mi-a nimicit auzul.
-Catalina?! Cata a mea? Ce mai faci, pitico?
Incepeam sa regret ca-l sunasem. Acum trebuia sa ma cert cu el, poate.
- Da, Cata. Dar nu sunt mica. Te-am sunat sa ma laud.
- S-aud. Stii ca tu imi poti spune orice, oricand.
Din ce in ce mai sceptica. Oare sunasem pe cine trebuia?
- Acu’ cinci minute am iesit din sala. Am dat competentele la romana si am luat ultimu’ nivel.
- Imi pare rau. Bebe, la cat de buna esti tu, ma asteptam sa-mi dai chiar o veste buna. Ultimul nivel…?Naspa.
- Boule.
- Oh, ultimu’ e…cel mai bun?
- Da. Stii ceva? Scuze ca te-am trezit. Hai, pune-te inapoi la somn.
“Nu, stai, vreau sa…” am mai apucat sa aud inainte sa apas pe butonul rosu. Oare ce fusese in capul meu? Stiam exact ce va urma. Nu e genul de om care sa se schimbe. Cateodata, eram asa de slaba cand venea vorba de sentimente.
Era Februarie, dar afara inca ningea. Pana la statia de autobuz reusisem sa vorbesc si cu mama. Stia si ea ca ma voi descurca, dar acum parea chiar incantata. Am urcat in maxi-taxi-ul care, parca pe mine ma astepta.

Deja-vu!

Ma uit prin jurnalele pe care le tin de ani. Sunt colorate, au si abtibilduri, si stiluri diferite. Incep sa citesc. Incep cu zambetul pe buze, si continui cu el asa, dar din ochi imi curg lacrimi mari, sarate. E incredibil cat m-am schimbat, cum nici eu nu ma mai recunosc. Citind pagini de acum opt sau noua ani, ma apuca  rasul. E colorat. S-a pastrat, macar el. Eram o pustoaica intrata in sfera adolescentei pe nepregatite si, ca multi altii, am devenit o rebela. Atee si anti-scoala, teoretic, nu aveam nici o preocupare. Pe ascuns, nu am putut sa nu citesc sau, seara tarziu, sa povestesc unei foi cum a decurs ziua mea. M-am tinut departe de alcool sau fumat, de petreceri si sex, dar nu am povestit niciodata despre ele ca ceva negativ. Eram inca de pe atunci constienta ca erau faze ale maturizarii, dar mi s-a parut mai interesant sa privesc de afara decat sa devin… dependent de ceva, cumva.
Oglinda noua din camera mea trebuie data jos. Nu a fost o idee buna. A fost de ajuns sa-mi ridic putin capul, pentru a-mi umple plamanii cu aer, si am dat peste propriul meu chip. Ce expresie de tampitica am! Lacrimile au curs, si sunt pe toata fata, inclusiv pe buze. Si totusi, zambesc. Ma vad. Sunt aprope un “om-mare” care zambeste, cu un zambet de copil, in fata unei oglinzi. Ma duc mai aproape si analizez, facand comparatie cu o poza luata de pe perete, in drumul meu. Parul e inca ondulat, nu am sa renunt la asta niciodata. Dintii sunt aproape la fel. Nu mai am strunga, dar accept asta. Ochii-mi patrund pana-n suflet, unde eman fericire. Nu m-am schimbat deloc. Imi sterg in sfarsit lacrimile si ma intorc pe saltea, punand in drumul meu si poza la loc, printre stelute, pe perete.
Iau alt jurnal. De data asta e un caiet adus de catre unchiul meu, din MB. Nu are mai mult de sase ani. E subtire si impune eleganta.Il deschid si il rasfoiesc doar, de data asta. Peste tot e scris cu stiloul, drept. Nici o mazgalitura, nici o culoare sau vreun abtibild. Ce perioada anosta in viata mea. Nu imi amintesc, dar nici nu vreau sa stiu ce secrete ascund paginile acestea.
Il pun in cutia de pantofi, portocalie cu negru, in care a stat si pana acum. Ii arunc o privire incruntata si-mi alung orice gand legat de el. Continui cu jurnalele. Unul roz urmeaza, cu o floare pe el, orhidee, cred. Pe el il tin minte clar. Mi l-am luat in toamna ‘noului inceput’. Cand am intrat la liceu. Pe prima pagina sunt toate adresele de messenger ale colegilor. Imi promisesem ca nu mai plang, dar emotiile ma cuprind. Dau mai departe paginile care de asta data au imagini pe fundal. Poezii. Dar nu scrise de mine. Eu nu am putut face asta niciodata. Poezii scrise de unul dintre cei mai scumpi prieteni ai sufletului meu. Le recitesc pe rand, pe fiecare-n parte, si cand ajung la final, oftez. Imi dau seama abia acum, citind printre randuri, ca ma iubea mai mult decat credeam eu…in alt fel decat credeam eu. Lacrimile mi se trag instantaneu si orajii-mi raman uscati. Arunc o privire spre tavan si brusc mintea mea face un tur al ‘istoriei’ acelor ani. Fruntea mi se increteste, nici eu nu stiu de ce. Revin la jurnal. O pagina verde, scrisa in engleza arata ca de aici, toate sunt gandurile mele. Dau paginile repede, oprindu-ma doar la cele roz. Acolo scrisesem despre iubire. Ma stramb putin, dau din umeri si realizez ca nici cand eram ‘mica’ nu eram prostuta.
Un fior rece ma trece si uit gandul care era legat de el. Instinctiv, ma ridic si ma duc iara spre oglinda. Ma privesc, intrebandu-ma daca vreodata fata din oglinda va raspund vreunui gest facut de mine, de aici. Ma aproprii si imi duc o mana spre fata. Nu o ating, ramand cu ea suspentata in aer. Ceva e diferit. Si de data asta nu e o tunsoare noua sau un machiaj facut altfel. Realizez ca imbatranesc. Imi las mana jos si-mi indrept spatele, continuand sa ma privesc in oglinda.
Usa de la camera se deschide, dar eu raman nemiscata, privindu-mi reflexia. Mirosul de parfum indunda camera, asa ca stiu deja cine este. Se apropie de mine, ma mangaie bland si-mi saruta crestetul capului. Acum suntem doua persoane in fata oglinzii, si aratam perfect. Zambesc multumita de ceea ce vad, iar el, strangandu-ma in brate, imi zambeste inapoi. De cum a intrat a vazut cutia neagra cu portocaliu desfacuta, stie ce am facut toata ziua.
-Vino, imi spune tinandu-ma de mana, indreptandu-se spre sufragerie. Il urmez. Acum nu mai existam decat eu si el, plutind, si nu-mi pasa de ce va fi maine.

’bout special Things.

In zilele mele libere, putine in an, rumeg. Rumeg, adica aprofundez idei, filozofez cu mine, gandesc cu voce tare.

“Search for that special moment of the day, because every day is unique and it gots only one special moment when, if you are attentive, the univers can reveale to you. You can find out life biggest secretsor take a different view upon something. Live as we know it changes after every special moment we live.
Sometimes it takes years to create something and seconds to destroy it. Special moments do exactly the opposite. If you search for it, wait for it, find it, it will help you make a difference.
Life is like a test. A big one. You mustn’t fail. “

Nickelback (Chad Kroeger) feat. Carlos Santana- Into the night

It´s a very good song enjoy it
Lyrics:
Like a gift from the heavens
It was easy to tell
It was love from above that could save me from hell
She had fire in her soul
It was easy to see
How the devil himself could be pulled out of me
There were drums in the air as she started to dance
Every soul in the room keeping time with their hands and we sang

[Chorus]
A-yo-a-yo-a-yo-a
And the voices rang like the angles sang, singing
A-yo-a-yo-a-yo-a
And we danced on into the night [2x]

Like a piece to the puzzle that falls into place
You could tell how we felt from the look on our faces
We was spinning in circles with the moon in our eyes
No room left to move in between you and I
We forgot where we were and we lost track of time
And we sang to the wind as we danced through the night

[Chorus]
A-yo-a-yo-a-yo-a
And the voices rang like the angels sang, singing
A-yo-a-yo-a-yo-a
And we danced on into the night [2x]

[Guitar playing]

Like a gift from the heavens
It was easy to tell
It was love from above that could save me from hell
She had fire in her soul
It was easy to see
How the devil himself could be pulled out of me
There were drums in the air as she started to dance
Every soul in the room keeping time with their hands and we sang

[Chorus 2x]
A-yo-a-yo-a-yo-a
And the voices rang like the angels sang, singing
A-yo-a-yo-a-yo-a [3x]
And we danced on into the night.

Need You Now

Inca una din melodiile mai putin cunoscute, dar adorate.

Versuri

Lady Antebellum – Need You Now

Picture perfect memories,
Scattered all around the floor.
Reaching for the phone cause, I can’t fight it any more.
And I wonder if I ever cross your mind.
For me it happens all the time.

It’s a quarter after one, I’m all alone and I need you now.
Said I wouldn’t call but I lost all control and I need you now.
And I don’t know how I can do without, I just need you now.

Another shot of whiskey, can’t stop looking at the door.
Wishing you’d come sweeping in the way you did before.
And I wonder if I ever cross your mind.
For me it happens all the time.

It’s a quarter after one, I’m a little drunk,
And I need you now.
Said I wouldn’t call but I lost all control and I need you now.
And I don’t know how I can do without, I just need you now.

Yes I’d rather hurt than feel nothing at all.
It’s a quarter after one, I’m all alone and I need you now.
And I said I wouldn’t call but I’m a little drunk and I need you now.
And I don’t know how I can do without, I just need you now.
I just need you now.
Oh baby I need you now.

Re: Cea mai intalnita replica la noi in clasa…

October 22, 2008 …

“Cea mai des intalnita replica la noi in clasa…”

‘Ca viitoare absolventa a clasei a XII-a’, teoretic, la data la care am scris ”Cea mai des intalnita replica la noi in clasa…”, abia asteptam sa termin scoala si sa scap de tot ceea ce ar fi insemnat XII-B.

Acum, practic, am o alta perspectiva. Era de asteptat si aproape stiam ca asa se va intampla, dar timpul inapoi nu pot sa-l dau. Mi-au trebuit 2 ani si zeci de certuri cu voi [colegii] sa imi dau seama ca greseam. Nu, asta nu inseamna ca voi aveati dreptate, ci doar ca aveam eu gura mare. Bad joke.

Acum, stiindu-mi situatia, care se poate sau nu schimba, privesc inapoi si imi pare rau.

Da, mie imi pare rau ca mai e atat de putin timp, ca nu am apucat sa facem mai multe impreuna, ca o sa ne despartim.

Inca imi sustin ideea, nu o sa fim niciodata uniti, niciodata toti. Si stim prea bine de ce. Dar nu asta conteaza. Important este ca am reusit sa ducem in spate 4 ani fara sa ne scoatem ochii, la propriu [ca la figurat se lasa cu '...'].

Nu mai conteaza acum ca altii ne numesc in vreun fel, ca orele trec si noi ascultam aceasi morala, mereu. Nimic nu mai conteaza, pentru ca totul apartine trecutului. Si nimic nu o sa mai conteze nici dupa ce terminam, pentru ca toti o sa privim inapoi si o sa radem.

Imi pare rau sa va anunt dar, cu tot ce-am zis, acum va stiu pe toti. Imi ia cam 2-3 secunde sa-mi amintesc, de obicei, si numele, dar e ok. Macar stiu faţa. Stiu ca am avut 28, la plecare, si ca pe parcurs ne-am adunat 34. [si, pentru orice eventualitate, pentru ca asa mă sfatuise Georgi atunci, mi-am facut si album.]

Da, mai. Mi-am schimbat parere. Ioi, dar nu-i ‘de ceva timp’. Zilele astea am rumegat, din exterior. Si m-au tras si altii de maneca. M-am simtit datoare sa scriu articolu’ asta.

Asa-i ca ne-am schimbat? Sau suntem la fel, dar am eu alta perspectiva?

PS: aceasta este o poza cu don’soara diriginta…pe care necunoscatorii o pot confunda usor cu o eleva. Oricum, ea a fost cea mai tare si fara ea am fi fost…

Si, domnul Tiberius S., pe care nu am cuvinte sa-l descriu. Dupa cum a spus si Flori in nenumarate randuri: ‘Pur si simplu il iubesc si-l respect.’ …pana la infinit si inapoi. [chiar imi va fi dor]

PSS: e vina lu’ Juchi ca nu sunteti toti.

PSSS: eu sunt forograf. [trebuia sa ma laud]

shnn

Post scurt, rapid, scris pe fuga pentru ca maine am scoala. Mi-am pus acu ceva vreme pe blog o chestie care numara cati vizitatori am… 656, ultima data cand m-am uitat…in maxim o luna. E ok, inseamna ca oamenii citesc aiurelile mele.

Cu toate astea, imi e foarte frica de ceea ce se numeste Ze List. M-am inscris, dar inca tre sa mai adun curaj sa si pun pe blog o chestie gen “Sunt numarul X in ZeList” sau “Sunt mai tare ca XX% din bloggeri”.

N-are logica, dar acum am scris pentru ca asa vreau eu, pentru ca e blogu’ meu si de aia l-am facut. Si cel mai important, trebuia sa zic asta ‘cu voce tare’. Nu puteam sa o tin doar pentru mine.

Oh, si vorbind de chestii gen ‘demult am vrut sa’ , cat de curand o sa scriu un articol pentru ‘cineva’ [la plural]. Sper doar ca cei care trebuie, sa ma ierte, iar restu’ sa ma iubeasca in continuare.

[Ce tampenie am scris...dar e 10 juma...nu ca asta ar fi o scuza.] Clar, am nevoie de somn.

Stufareala. Fragment uitat in viitor.

Ne stim de atata timp, si tot nu as putea niciodata sa ma satur sa privesc. Iubesc. Si cred ca pur si simplu asta inseamna iubire. Fiecare zi din saptamana asta, trezindu-ma langa jumatatea-mi, mi-a oferit senzatii unice. Fiecare zi, altceva. Si cand se trezea, si-mi zambea, fiori imi strabateau tot corpul. Si chiar daca nu e o expresie foarte poetica, sau asa frumoasa, precum ar merita, sa ma trezesc acolo, cu capul pe perna pe care am dormit amandoi, imi facea, pur si simplu, pielea de gaina.
Doamne. Mai fusesem cu atatia prieteni in vacante si in tabere, mai dormisem cu atatia, la nevoie, si mereu era o senzatie pura de amuzament. Nu credeam vreodata ca, dupa ani si ani de prietenie, defapt, amicitie, ma vor trece atatea senzatii cand ii voi intalni privirea. Nu era normal pentru mine. Avusesem relatii in trecut, dar motivul pentru care nu ramasesem impreuna cu nici unul era acesta: nu exista nici o sclipire in ochii. Nici o luminita pe umar, nici o chimie mai speciala. E de asteptat, pentru unii, ca exact atunci cand renunti la ceva, sa-l primesti. Dar pentru mine mereu a fost diferit. Cand mi-am dorit ceva am luptat cat am putut sa-l obtin. Daca imi luam „la revedere”o faceam pentru totdeauna. Nu am avut niciodata o a doua sansa. Pana acum.
Renuntasem la iubire, dragoste si chiar si sex. Vroiam sa imi restabilesc prioritatile. Ma gandeam ca‚ acum, daca tot am adunat ceva bani in ultimii ani din vanzarile ‚operelor’mele de arta, as putea sa imi indeplinesc niste vise din copilarie. Si chiar cand plecasem in ‚recunoastere’, pe taramuri necunoscute, m-a lovit dulcele amor…
La doua saptamani dupa ce am ajuns in Londra m-am regasit cu Dani. Fost- fost prieten. In copilarie obisnuiam sa ne facem bagaje, cu chips-uri, jucarii si suc si sa plecam sa exploram. Nu am ajuns niciodata mai departe de gradinile sau curtile noastre si chiar daca o faceam in fiecare zi, a fiecarui anotimp, mereu ni se parea ca eram in alta lumea, pe alt taram. Gaseam oasele ingropate de Mops sau Ema, ‚catelusii’ ciobanesti mioritici germani, si eram fericiti toata ziua, bucurandu-ne ca am facut cine stie ce mare descoperire arheologica.
Nu a durat mult si a trebuit sa plec, asa cum stabilisem inca de acasa, intr-o tabara, cu cateva zeci de copii. Toti, plini de hormoni, pe cale sa devina adolescenti. Nici unul nu avea mai mult de 13 ani, sau mai putin de 9. A fost usor sa am grija de ei, sa invat de la ei, sa ma ratacesc din nou in taramul celor mici. Si odata cu pierderea mea in lumea celor inocenti, a celor fara griji, mi-am pierdut si inima. Si Dani era in acelasi program ca si mine, instructor la aceasi categorie de varsta a copiiilor.
~I*** I ~
Nu putea sa imi explic cum de nu se crease nici o scanteie intre noi, din tinerete. Credeam in iubire de mica si nu o pusesem niciodata pe planul II. Nu as putea spune ca acesta este genul clasic de poveste de dragoste. Ne-am pierdut timpul doar cativa ani, ca prieteni buni, in copilarie. Odata cu trecerea timpului drumurile ni s-au despatit. Tot ce mai aveam in comun era strada pe care stateam.
Nu am crezut niciodata ca polii opusi se atrag, si, deci, nu am simtit niciodata nevoia de a continua prietenia cu el, in adolescenta. Inafara de un salut, din bun simt si, din an in Paste clasica intrebare, din politete si ea -„ce mai faci?”- nu imi amintesc sa fi schimbat alte cuvinte.
~I*** I ~
Chiar daca nu imi puteam explica starea de fericire care m-a cuprins la vederea lui, m-am lasat dusa de val. Era aceasi persoana cu blugi negri- rupti si tricou verde, inscriptionat „SK8” , cu pleata si zambet gen MonaLisa.
Amintiri continuau sa-mi impanzeasca mintea, si nu doar cele din copilarie, ci si multe intamplari din saptamanile astea. Ma scufund in vise reinviate si simt cum imi doresc din nou sa fac toate lucrurile acelea imposibile.
Chiar daca sperasem ca de asceasta data aripile sa nu-mi mai fie retezate, visele sa nu-mi moara si vorbele sa nu mi se opreasca in gat, se pare ca nimic nu era posibil. Prea trist se terminase, si prea repede, ceea ce pentru mine era un vis de o viata. El chiar ramasese la fel. La fel ca in adolescenta. Cum reusisem oare sa vad, la inceput, un fir de maturitate in el? Era complet ilogic acum si era intr-adevar stupid.
Imediat dupa terminarea activitatiilor in tabara i-am pierdut urma. Macar am retinut un lucru: ‚baietii nu suna niciodata, mai ales daca au promis’. Sau poate suna, cand sunt intr-adevar indragostiti sau fost-au crescuti cu doze mari de bun simt si lipsa de experienta in viata. Eu m-am intors acasa si el si-a continuat minunata calatorie in jurul lumii, intr-o rulota. Si eu visasem, pana tarziu, aproape de 23 de ani sa pot calatori intr-o rulota. Dar visele mele s-au schimbat atat de des si eram mereu atat de nehotarata. Tot ce faceam era spontan.
~I*** I ~
Odata revenita acasa, mi-am reluat si activitatile zilnice. Stateam singura intr-o garsoniera, dar nu m-am plans niciodata ca ar fi prea mica, prea demodata sau dezordonata. Nici facturile nu au fost vreodata o problema sau intretinerea mea. Acum trebuia ori sa imi reiau fosta slujba, ori sa imi caut una noua. Cand imi dadusem demisia de la gradinita cu program prelungit, unde sunt doar copiii famililor de bani gata, directorul imi promisese ca ma pot intoarce oricand. El ma va primi cu bratele deschise.
Si totusi, nu asta voiam sa fac. Am adorat de mica sa am grija de copii, dar acestia erau mici demoni. Nimic material din lumea asta nu putea fi mai rau decat acei cativa mici dracusori plini de fite, care sa se razgandeasca din 2 in 3 secunde. Aveam alternative putine. As fi putut sa incerc tot ca educatoare, la o gradinita normala, ca bibliotecara la vreo biblioteca inexistenta din oras sau pur si simplu liber-cugetatoare. Nu facusem mate in liceu, asa ca nu as fi putut sa lucrez intr-o librarie sau intr-un magazin. Eram prea inceata in calcule. Ideea de functionara publica se excludea, de asemenea. Incercasem inca ceva, si pusesem mult suflet in asta. Voiam sa fiu psiholoaga. Daca reusisem in adolescenta cu prietenii mei, si o studiasem intr-un fel in facultate, aveam mari speranta de reusita. Dar zeci de oameni pe luna, fiecare cu alta problema, ma innebuneau. Aveau totusi un lucru in comun. Erau toti la fel de batuti in cap. Oameni ingusti la minte. Cred ca au cele mai mari probleme din lume, cred ca nu le vor rezolva. Am innebunit eu, incercand sa-i impac pe ei.
~I*** I ~
Cateva luni mai tarziu imi decoram casa pentru Craciun, cand imi suna interfonul. Posta. Era ciudat. De obicei, mi se lasau cupoanele, sau cum s-or numi hartiutele alea micute si scrise cu pixul, in posta, jos. Ce puteam sa gandesc? Postasul e amorezat si s-a gandit sa faca un gest frumos. Tapa. In primul rand era postarita si in al doilea rand primisem un colet. Asta era toata graba. Am semnat o hartie, i-am multumit doamnei ca a fost draguta si l-a adus acasa, si am inceput sa ma gandesc ce ar putea fi si, mai important, de la cine.

PS. Un fragment, cu un stil mult prea diferit de cel cu care v-am obisnuit. O frunzareala, zic. O ’stufareala’ cum a fost caracrerizat. Va place, bine. Nu va place, iara bine. Personajele sunt oarecum imaginare, iar situatiile, de asemenea, inchipuite. ‘Subscribe & rate 5′ ). [bad joke]

Probleme inainte de Craciun.

Buna. Cred ca asta e primul [dar nu garantez] si sper sa fie si singurul post [adica articol] in care cer si eu ajutorul. De Craciun vreau sa imi daruiesc un header nou. Iei, ce frumos!

Doar ca am o problema. Nu stiu ce sa aleg. Dintre zecile de poze, am ales 3, dar acum chiar nu ma pot hotarâ.

Bine, aici interveniti voi. Va rog sa imi spuneti care poza ar fi mai buna acolo sus. E doar pentru cateva saptamani – o luna.
Deci? Care sa il aleg? Ce va place?
Ps: Daca nu va plac astea, astept ’sugestii si reclamatii’.
[se pot lasa comentarii chiar si fara un cont pe wordpress]
Pss: Sarbatori fericite! >:D<

Let X-mas Come.

The world comes to life and everything’s bright

From beginning to end when you have a friend by your side

That helps you to find the beauty you are

When you open your heart and believe in the gift of a friend.

Amintiri…din viitor.Conversatie cu mama.

- Uite, mami. Copacii au murit.
- Nu, iubita. Nu au murit.
- Nu? Atunci de ce sunt asa uscati si nemiscati?
- Dorm, draga mea.
- Dorm? Dar de ce dorm acum?
- Se pregatesc de iarna. Ce fac acum este ca somnicul tau de amiaza.
- Si la iarna nu o sa le fie frig?
- Nu. Daca dorm nu simt nimic.
- Mami, de ce vorbesti asa?
- Cum asa, iubita mea?
- Diferit de mama lu’ Cosminel.
- Dar cum vorbeste mama lu’ Cosminel?
- Urat. Ea a zis ca mor.
- Ca mori?
- Nu. Ca pomii mor. Ca in fievare toamna mor.
- Ii vezi in fiecare primavara cum fac flori?
- Da, mami.
- Si daca ar fi fara viata ar mai face flori?
- Eu nu cred.
- Ce papi tu la sfarsitu verii din pomi?
- Mere…si pere si gutui…
- Si atunci, ce spui, mor?
- Niciodata!