Prima dragoste nu se uită niciodat

•March 28, 2016 • Leave a Comment

Câteodată ai nevoie să lași bucăți masive din suflet să iasă la iveală. Ai nevoie să fii vulnerabil, să fii fragil și tot ce îți rămâne este să speri că totul va fi bine. Să speri…pentru că a spera este singurul lucru cu adevărat frumos, singurul lucru ce mă face să cred ca până și după cele mai întunecate zile, soarele vă ieși, într-un final. Speranța că totul poate să fie mai bine decât îmi imaginez este singura… emoție reală.
Am auzit de atâtea ori că “prima dragoste nu se uită niciodată” și de fiecare dată am interpretat greșit. Prima dragoste m-a rănit profund și, după ce am reușit să-mi bandajez sufletul, dupa ce rănile s-au vindecat lăsând în urmă cicatrici care să-mi amintească mereu cât de adânc îngerii te pot rănii… abia dupa ce mi-a trecut “prima dragoste, prima inimă rănită”, m-am simțit superioară. Mai presus de toți aceia care susțineau că nu uiți, că niciodată din sufletul tău nu iasă cu adevărat persoana a cărei prim sărut a străbătut prin emoție fiecare bucățică a ființei. Sfidam ceva ce nu reușisem să înțeleg cu adevărat, dar păstram sămânța unui gând teribil: dacă totuși…?
Mulți ani după despărțire l-am văzut. Și abia atunci am înțeleg cu adevărat câtă dreptate au avut și cât de înțelepți erau toți cei care vorbiseră despre dragoste. Abia atunci am înțeles cât mă înșelasem…
Pentru prima secundă în care l-am zărit și am știut cu adevărat că este el, nu am avut nevoie de aer. Întregul corp era cuprins de emoția revederii. Dacă în trecut ar fi fost ură poate, acum simțeam o fericire fără limite față de prima mea dragoste. Încântare. Bucurie. Dragoste, în cea mai pură formă. O emoție pe care nu aș putea-o niciodată descrie, pentru că nu există cuvinte care să aibă forța de a conține în ele sentimentul.
Nu mi-am dorit nici o clipă să-mi fie din nou partener, dar sufletul meu era gâdilat de reîntâlnire.
În interior, pentru totdeauna, m-a schimbat acel simplu minut în care am simțit cu adevărat ce înseamnă a nu-ți uita prima dragoste, niciodată…

Toata lumea își caută perechea.

•June 8, 2014 • Leave a Comment

Toata lumea își caută perechea, iar noi, femeile, în ciuda faptului că suntem acuzate de o relativă nestatornicie în dorințe, știm exact ce ne dorim. Unele își doresc să găsească bărbatul perfect, iar pentru a ști cine este, au fixată în minte imaginea tatălui. Altele, știu sigur că ar putea să iubească pe oricine, dar nu pe acela care ar putea să le amintească măcar puțin de figura părintească.

Anne shall be continued

•December 28, 2013 • 2 Comments

Anne intră pe uşa veche, a cărei încuietoare se bloca mereu şi a cărei clanţă nu era niciodată în poziţia corectă. I se părea cald, acum că intrase în apartament, dar aştepta să se mai dezmorţească şi să constate că, aşa cum se întâmplă de obicei, este doar mai cald decât afară. Niciodată, de când se mutase în acest apartament nu afusese senzaţia simplă, ameţitoare de cald, ci poate doar de plăcut. Nu îşi permisese miciile ei plăceri, cum ar fi umblatul desculţă sau doar în lenjerie. Existau multe lucruri ce o deranjau, dar în acest moment nu voia să se gândească la condiţiile în care locuia şi poftele ce-i erau refuzate.
Intră în bucătărie şi îşi lăsă rucsacul pe colţar, aşezându-se lângă el, lăsându-şi paltonul să-i alunece de pe umeri, în spate. Cu gândurile pierdute dincolo de peretele bucătăriei, îşi întinse coatele pe masă, lăsându-şi capul pe unul din braţe.
Ajunsese acasă mai devreme decât colegele cu care locuia, dar asta nu conta foarte mult. Nu întotdeauna obişnuiau să vorbească…aproape niciodată când erau toate acasă, deodată.
“Degeaba sunt cine sunt şi degeaba încerc şi aproape degeaba reuşesc. Trebuia să ştiu cine sunt şi mi-ar fi fost mai simplu. Am rămas blocată pe ideea că am greşit undeva. Dar unde? Şi cine sau ce trebuie să fie?”
Fiecare problemă pe care o întâmpina o discuta, cel mai adesea, cu sine, şi niciodată în gând. Nu se simţea nici mândră, dar nici nu nega faptul că îşi rezolva problemele discutându-le cu voce tare, contrazicându-se pe sine, purtând un dialog cu ea însăşi. Şi doar dacă se întâmpla să se găsească vreodată în impas cerea ajutorul unei alte persoane, vorbind indirect despre problemă.
[26.12.2013: to be continued]

Cu gândurile încă hoinărind departe de locul în care se află, Anne auzi cum cineva, dincolo de uşa de la intrare se chinuie să pătrundă în apartament. Nu se ridică să o ajute pe colega ce era de partea cealaltă a uşii, căutând poziţia perfectă a cheii în încuietoare, pentru a reuşi să o descuie. Aştepta ca persoana să îşi facă apariţia în bucătărie, să vină odată şi să înceapă să vorbească. După câteva secunde uşa cedase şi încă o persoană se afla în apartament.
“Cum a fost ziua ta?” întrebă persoana ce abia a intrat şi, recunoscând vocea, zâmbi. Oricare din colegele de apartament putea să intre, dar a intrat exact cine trebuia. Şi acum, înainte de a răspunde, admira fiinţa ce-i era înainte care, cu gesturi leneşe era indecisă: să se aşeze ori să caute ceva de mâncare?
[27.12.2013: to be continued]
Câteva zeci de minute de conversație urmau, și chiar dacă ar fi putut să nu ajungă la un rezultat foarte clar ori să nu fie foarte lămurită, problema ei urma să nu mai rămână doar a ei, și să o împartă cu cineva. În acest moment, această problemă intimă ce-i măcina sufletul trebuia împărțită cu cineva. În dreapta ei, așezându-se la masă abia după ce-și pregătise ceva rapid de mâncare cu ce mai găsise prin frigider, stătea acum Noemia.
”O să încep să vorbesc și totul va părea fără sens. Dar, de fiecare dată când te vei pierde pe undeva ori nu vei înțelege ceva din ce încerc să-ți spun, mă oprești, mă întrerupi, întrebi, te lămuresc. Bine?”
Noemia îi încuviință din cap, curioasă să afle ce se mai întâmplase și de această fată.
[6.01.2014: to be continued]

>enter title here<

•December 15, 2013 • 1 Comment

Recent, am fost pusă într-o serie de situații ce îmi cereau reacții rapide și soluții de moment, chiar dacă în mod normal aș fi stat să analizez îndelung situația. Am acceptat să trec prin unele situații și sper că își vor pune amprenta într-un mod constructiv asupra mea.
Mă aflu, de puțin timp, în fața unei găuri imense ce îmi prezintă un viitor abstract. Pentru prima dată nu am nici cea mai mică idee cum să îmi planific nu doar viitorul-pe termen lung, dar nici măcar ziua de mâine.
Stau, câteodată, în fotoliul mare și negru din ”noua mea casă” și mă întreb ”de unde naiba știu că prin ceea ce fac am luat decizia corectă? de unde știu că fac bine ce fac? simplu fapt că-mi pun întrebările astea nu ar trebui să mă facă să-mi adun lucrurile și să mă car?”
Mă întreb dacă și alții se simt, câteodată, pierduți. Și știu că da. Dar continui, și mă întreb ”au ei 22 de ani când se simt așa?”
Este foarte greu să îți pierzi identitatea și să fii pus față în față cu nevoia de a te face cunoscut, de a descoperi. Într-un mediu nou, în care nimeni nu mă cunoaște, am de ales: rămân cine sunt sau mă folosesc de ocazia ce-mi este dată, și devin oricine aș fi vrut vreodată să fiu?
Sunt confuză: când știm cine vrem să fim? când începem să punem bazele viselor noastre? pentru că…eu credeam că încă de mici, prin alegerile pe care le facem, prin muzica pe care o ascultăm, oamenii de care ne înconjurăm și cărțile pe care le citim (alegerile astea, în principal). Am crezut, pentru o vreme, că ceea ce se întâmplă undeva prin adolescență și spre sfârșitul acesteia este ”rampa noastră de lansare” și că primii ani ai acestei perioade sunt cei mai importanți. Și, dacă până acum am dreptate în ceea ce spun, atunci nu pot să nu mă întreb: de ce naiba am renunțat la ce cunoșteam pentru a mă fi aruncat cu capul înainte în ceva nou, relativ diferit, în a face ceva ce-mi displace și a încerca lucruri pe care nu țineam musai să cunosc?
În urmă cu aproximativ doi ani aveam o ideea destul de clară dacă nu musai asupra viitorul, dar măcar asupra persoanei care eram în acel moment. În prezent, nu cred că m-am simțit vreodată mai pierdută.
Nu sunt genul care să renunțe, dar mă întreb foarte serios: să duc totul până la capăt va duce undeva?

edit/the one that got away II

•November 19, 2013 • 1 Comment

The one that got away.
Acele persoane care, dintr-un motiv sau altul, ne scapă. Acele persoane pe care le iubim și care dau sens conceptului de suflet pereche. Acele persoane cărora le iubim fiecare gest, fiecare mișcare; pentru care am acceptat să privim diferit un lucru banal, doar pentru a înțelege mai multe despre non-sensuri.
Iubim, simțim, zâmbim alături de celălalt. Obiceiurile devin rutină, dar o rutină plăcută care ne face viața mai plăcută. Asta până când iubirea ne scapă. El ne scapă. Dintr-un motiv sau altul, dragostea pe care o împărtășiți nu mai este suficientă. Dintr-un motiv sau altul, rutina devine plictisitoare sau zâmbetele se transformă în încruntare sau fericirea, în tristețe. Acasă nu mai poate să se mai regăsească în brațele lui pentru că el devine agitat. Ceva se întâmplă.
Ori, fără a te fi pregătit dinainte, iubirea se spulberă, brusc, când el dispare, la fel de brusc. Sau…poate că iubirea nu se spulberă. Ea continuă să ardă câte puțin. Dar el tot nu mai este.
Spune-i cuiva ”am inima rănită” și-ți va spune că știe cum te simți. Dar dacă știe cum te simți, dacă a trecut și acea persoană printr-o experiență similară, de ce nu știe că nu îți pasă? Ție îti pasă de tine, de inima ta frântă și de orice leac ar putea să existe pentru a te face să te simți mai bine.
Pentru o perioadă nu-i putea suferi pe cei care se iubeau! Afișau asta complet nedrept în fața tuturor, ca și cum ar fi vrut să confirme, prin ochii celor care-i priveam, că se iubeau. Nu, nu îi apreciam, ci îi invidiam. Doream să fie degetele mele răsfirate printre ale lui. Și șuvița mea de păr dată după urechea mea, de către el. Și lipsa cuvintelor să fie liniștea noastră. A mea și a lui. Nu a mea, cum este acum. Voi, îndrăgostiții, sunteți niște ființe crude! Uitați de nefericiții ce vă înconjoară, uitați de unde ați plecat și vreți doar să fiți fericiți.
În momente ca astea, îmi amintesc de ”el”. Acela care mi-a scăpat, pe care l-am alungat și care nu mai este al meu. Îmi amintesc de faptul că, recent, mi-a spus că mă iubește și, cu lacrimi în ochi, mă întreb dacă mai contează acum. Nu mai pot schimba absolut nimic din ceea ce s-a întâmplat și chiar dacă aș avea viitorul în față, el va fi mereu marcat de acțiunile trecute.
Iar gândul acesta mă liniștește. Știu de ce nu suntem împreună și sunt conștientă de faptul că unele lucruri se iartă, dar niciodată nu se uită. Oricât aș vrea, poate, să trec peste ceva ce s-a întâmplat cu ani în urmă, ai lăsat în sufletul meu o rană atât de adâncă. Nu o poți șterge, nu o poți umple.
Sunt eu persoana care trebuie să fiu? Așa voi rămâne pentru tot restul vieții? Nu voi mai adăuga, oare, nimic gândirii mele? Vor rămâne aceleași lucrurile care imi displac? Aștept, oare, în van, ca anii ce trec peste mine să mă facă mai înțeleaptă, mai răbdătoare, mai bună?

didi.a?

•November 19, 2013 • 1 Comment

Din când în când îmi dau seama că sunt tristă: în seara asta m-am simțit tristă pentru toată nefericirea care există în lume. Pentru fiecare persoană care nu este acasă; pentru cei care nu găsesc o plăcere în a citi; pentru cei care urăsc; pentru cei care nu știu să îmbrățișeze.
Mă gândesc, în seara asta, la tine. Și la alte câteva persoane, dar tu ești cel mai des în mintea mea. Îmi imaginez diferite moduri în care lucrurile ar fi putut să se întâmple dacă situația ar fi stat măcar puțin diferit. Mă gândesc la fiecare din multele lucruri pe care le-aș vrea diferit. Îmi imaginez diferite scenarii.
The one that got away.
Mă gândesc și la tine, A. Mă întreb cum ar fi fost, acum, viața mea diferită dacă ai fi avut același rol ca altă dată. Îmi lipsești și știi asta. Și eu îți lipsesc, mi-ai spus. Acum, că știm amândoi ce simțim, dar totuși, nu suntem împreună…este oare felul brutal și sinistru al vieții de a ne ține la distanță pentru a ne face să ratăm anii cei mai frumoși, ca mai apoi să ne aducă împreună?
My lover, my best friend. Singurul care a privit dincolo de aparențe, care a avut răbdare și a investit suficient timp. Îmi este dor de lucrurile care deveniseră un obicei pentru noi. Lucruri pe care le iubesc, dar nu le pot face cu alte persoane pentru ca…noi le-am făcut pentru prima dată, împreună. Sunt…sacre pentru mine.
După ce ai plecam, am încercat să refac trasee. Dar privesc cu alți ochi, reci și goi, ce altădată mă fascina. De ce nu am făcut noi mai multe lucruri împreună?
Evit să las libere tot felul de întrebări ce știu că mi-ar măcina sufletul. What went wrong? De ce nu am încercat să schimb ceva, atunci? De ce tocmai acum îmi revii în minte?Ce-ar fi diferit dacă distanța nu ar fi atât de mare?
În altă ordine de idei, poți ajuta pe cineva care nu vrea să fie ajutat? Și, mai mult, văd toate luptele pe care le duci, văd cum cauți un țărm…dar vreau, oare, să te ajut? Vreau să mai fiu eu umărul altora, când nu ajung eu însămi la umerii mei?

ma declar partial vinovata

•October 26, 2013 • 1 Comment

De când mi-am dat seama ce frumos este, scriu. Și, de când mă știu, dau niște sfaturi fantastice (altora), dar nu-mi urmez aproape niciodată sfaturile. Aparent, cele două nu au nimic în comun, dar exact așa cum m-a obișnuit, viața este aici să-mi arate că exact în momentul în care cred că știu ceva, acel ceva este dat peste cap.
Ne cunoaștem vreodată cu adevărat? Știm vreodată să spunem clar cine suntem și ce vrem, fără ca prima să lase loc de interpretări, iar a doua, de schimbări?
Sună exact așa cum (nu) trebuie: înainte aveam idee spre ce țintesc.
În prezent, privesc plină de răceală mai mult de jumătate din lucrurile ce mi se întâmplă. Nu vreau să le las să mă afecteze, poate, dar nici nu știu să separ posibile dureri, de posibile bucurii. Așa că trec pe lângă mine câte puțin din ambele categorii și tot ce pot face este să le privesc.
Simplu, vezi tu? Simplicitate.
Înainte să continui, trebuie să specific ceva: cred că mă amorezez. Partea proastă (predominantă) atunci când mă amorezez este că devin complet idioată în raport cu persoana respectivă și că, dacă în mod normal aș putea face o persoană ”obișnuită” să se amorezeze de mine, când sunt eu deja amorezată, tot ce pot face este să mă chinui cu fiecare părticică din mine să trec neobservată.

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.