Deja-vu!

Ma uit prin jurnalele pe care le tin de ani. Sunt colorate, au si abtibilduri, si stiluri diferite. Incep sa citesc. Incep cu zambetul pe buze, si continui cu el asa, dar din ochi imi curg lacrimi mari, sarate. E incredibil cat m-am schimbat, cum nici eu nu ma mai recunosc. Citind pagini de acum opt sau noua ani, ma apuca  rasul. E colorat. S-a pastrat, macar el. Eram o pustoaica intrata in sfera adolescentei pe nepregatite si, ca multi altii, am devenit o rebela. Atee si anti-scoala, teoretic, nu aveam nici o preocupare. Pe ascuns, nu am putut sa nu citesc sau, seara tarziu, sa povestesc unei foi cum a decurs ziua mea. M-am tinut departe de alcool sau fumat, de petreceri si sex, dar nu am povestit niciodata despre ele ca ceva negativ. Eram inca de pe atunci constienta ca erau faze ale maturizarii, dar mi s-a parut mai interesant sa privesc de afara decat sa devin… dependent de ceva, cumva.
Oglinda noua din camera mea trebuie data jos. Nu a fost o idee buna. A fost de ajuns sa-mi ridic putin capul, pentru a-mi umple plamanii cu aer, si am dat peste propriul meu chip. Ce expresie de tampitica am! Lacrimile au curs, si sunt pe toata fata, inclusiv pe buze. Si totusi, zambesc. Ma vad. Sunt aprope un “om-mare” care zambeste, cu un zambet de copil, in fata unei oglinzi. Ma duc mai aproape si analizez, facand comparatie cu o poza luata de pe perete, in drumul meu. Parul e inca ondulat, nu am sa renunt la asta niciodata. Dintii sunt aproape la fel. Nu mai am strunga, dar accept asta. Ochii-mi patrund pana-n suflet, unde eman fericire. Nu m-am schimbat deloc. Imi sterg in sfarsit lacrimile si ma intorc pe saltea, punand in drumul meu si poza la loc, printre stelute, pe perete.
Iau alt jurnal. De data asta e un caiet adus de catre unchiul meu, din MB. Nu are mai mult de sase ani. E subtire si impune eleganta.Il deschid si il rasfoiesc doar, de data asta. Peste tot e scris cu stiloul, drept. Nici o mazgalitura, nici o culoare sau vreun abtibild. Ce perioada anosta in viata mea. Nu imi amintesc, dar nici nu vreau sa stiu ce secrete ascund paginile acestea.
Il pun in cutia de pantofi, portocalie cu negru, in care a stat si pana acum. Ii arunc o privire incruntata si-mi alung orice gand legat de el. Continui cu jurnalele. Unul roz urmeaza, cu o floare pe el, orhidee, cred. Pe el il tin minte clar. Mi l-am luat in toamna ‘noului inceput’. Cand am intrat la liceu. Pe prima pagina sunt toate adresele de messenger ale colegilor. Imi promisesem ca nu mai plang, dar emotiile ma cuprind. Dau mai departe paginile care de asta data au imagini pe fundal. Poezii. Dar nu scrise de mine. Eu nu am putut face asta niciodata. Poezii scrise de unul dintre cei mai scumpi prieteni ai sufletului meu. Le recitesc pe rand, pe fiecare-n parte, si cand ajung la final, oftez. Imi dau seama abia acum, citind printre randuri, ca ma iubea mai mult decat credeam eu…in alt fel decat credeam eu. Lacrimile mi se trag instantaneu si orajii-mi raman uscati. Arunc o privire spre tavan si brusc mintea mea face un tur al ‘istoriei’ acelor ani. Fruntea mi se increteste, nici eu nu stiu de ce. Revin la jurnal. O pagina verde, scrisa in engleza arata ca de aici, toate sunt gandurile mele. Dau paginile repede, oprindu-ma doar la cele roz. Acolo scrisesem despre iubire. Ma stramb putin, dau din umeri si realizez ca nici cand eram ‘mica’ nu eram prostuta.
Un fior rece ma trece si uit gandul care era legat de el. Instinctiv, ma ridic si ma duc iara spre oglinda. Ma privesc, intrebandu-ma daca vreodata fata din oglinda va raspund vreunui gest facut de mine, de aici. Ma aproprii si imi duc o mana spre fata. Nu o ating, ramand cu ea suspentata in aer. Ceva e diferit. Si de data asta nu e o tunsoare noua sau un machiaj facut altfel. Realizez ca imbatranesc. Imi las mana jos si-mi indrept spatele, continuand sa ma privesc in oglinda.
Usa de la camera se deschide, dar eu raman nemiscata, privindu-mi reflexia. Mirosul de parfum indunda camera, asa ca stiu deja cine este. Se apropie de mine, ma mangaie bland si-mi saruta crestetul capului. Acum suntem doua persoane in fata oglinzii, si aratam perfect. Zambesc multumita de ceea ce vad, iar el, strangandu-ma in brate, imi zambeste inapoi. De cum a intrat a vazut cutia neagra cu portocaliu desfacuta, stie ce am facut toata ziua.
-Vino, imi spune tinandu-ma de mana, indreptandu-se spre sufragerie. Il urmez. Acum nu mai existam decat eu si el, plutind, si nu-mi pasa de ce va fi maine.

Advertisements

~ by Vero on February 7, 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: