Draft Saved at 12:35:54 pm

“[…] Nu am vise imposibile. Mereu am fost atenta la ce imi doresc si mereu mi-am dorit cu mare grija. Nu am sperat niciodata la nimic, daca nu am fost aproape sigura de reusita. Si chiar daca am fost crescuta cu idei rationale si perspective reale si realizabile, de niste super-parinti, am mers pe drumul meu si mi-am urmat sufletul, spre a fi fericita… .”
– Gata, ajunge, domnisoara Stanciu. Am auzit suficient. Ai promovat competentele de comunicare in limba romana la ultimul nivel. Felicitari!
– Multumesc. La revedere.
Tot ce spusesem in text era chiar prea adevarat. Nu ma bucuram acum, pentru ca stiusem inca de la inceput ca ma voi descurca foarte bine. M-am gandit ca ar fi dragut sa sun pe cineva, sa-i dau vestea ce mare. Mama mi-a inchis din prima, tata era la munca, Mada la scoala… Era chiar aiurea. O veste buna, si nu aveam cu cine sa o impart. Inca mai cautam prin agenda pe cineva. Am ajuns la litera T si chiar cand ma pregateam sa o las balta, un fior ca de gheata mi-a strabatut tot corpul. Vlad…Sa-l sun sau nu? Fusese destul de clar cu cateva luni in urma cand imi declarase: “Vie sau moarta, nu-mi mai pasa ce faci. E viata ta.”
“Incercarea moarte n-are.” am gandit cand degetul mi-a alunecat pe butonul verde.
-Alo? se auzi o voce ragusita- semn ca-l trezisem- imediat dupa ce am dus telefonul la ureche.
-Nu, Ali. am raspuns eu sec.
I-au trebuit doar cateva secunde si, cu o voce in care se citea incantare, mi-a nimicit auzul.
-Catalina?! Cata a mea? Ce mai faci, pitico?
Incepeam sa regret ca-l sunasem. Acum trebuia sa ma cert cu el, poate.
– Da, Cata. Dar nu sunt mica. Te-am sunat sa ma laud.
– S-aud. Stii ca tu imi poti spune orice, oricand.
Din ce in ce mai sceptica. Oare sunasem pe cine trebuia?
– Acu’ cinci minute am iesit din sala. Am dat competentele la romana si am luat ultimu’ nivel.
– Imi pare rau. Bebe, la cat de buna esti tu, ma asteptam sa-mi dai chiar o veste buna. Ultimul nivel…?Naspa.
– Boule.
– Oh, ultimu’ e…cel mai bun?
– Da. Stii ceva? Scuze ca te-am trezit. Hai, pune-te inapoi la somn.
“Nu, stai, vreau sa…” am mai apucat sa aud inainte sa apas pe butonul rosu. Oare ce fusese in capul meu? Stiam exact ce va urma. Nu e genul de om care sa se schimbe. Cateodata, eram asa de slaba cand venea vorba de sentimente.
Era Februarie, dar afara inca ningea. Pana la statia de autobuz reusisem sa vorbesc si cu mama. Stia si ea ca ma voi descurca, dar acum parea chiar incantata. Am urcat in maxi-taxi-ul care, parca pe mine ma astepta.

Advertisements

~ by Vero on February 7, 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: