Cu aroma de capucino

Dimineata.
Dupa ce am plecat din casa in graba, cu o jumatate de sandwich in mana, gandindu-ma doar ca nu pot intarzia, intalnirea a reusit sa ma calmeze. Dar nu si sa-mi fure din emotii. Mi se pare ciudat sa cunosc o persoana de atata vreme si inca sa am emotii cand este pe langa mine.
Ajunsesem in fata cladirii care impunea respect prin simplu’ fapt ca era ‘institutie locala’. In fata usii de termopan mi-am umplut plamanii cu aer, asteptand sa vina cineva, sa-mi deschida. Intr-un final, Matei a sosit si mi-a zambit de dincolo de usa, dand din mana a “ce vrei? ce-i cu tine?”, toate cu un zambet larg pe fata.
Am facut o fata serioasa si i-am aratat pumnul meu drept. A renuntat. Cu acelasi zambet tamp a deschis usa si m-a poftit inauntru.
Cand am ajuns in locul in care-si desfasura el activitatea, s-a pus pe un scaun, mi-a facut semn sa ma asez pe unul care era langa el, si m-a intrebat, fara sa-si aminteasca sa ma salute.
-Ce s-a intamplat?
Nu mai puteam sa-i spun motivul pentru care venisem. Deja ma gandisem prea mult la asta, si acum suna pueril. Si-n plus, citeam pe el ca ceva nu era in ordine.
-Nimic. Adica, nimic cu mine. Stii si tu cum sunt eu. Dar…cu tine ce-i?
Terminasem repede cu mine. Nu imi placea sa vorbesc despre persoana mea sau probleme care sa tina de mine. Voiam sa aflu cat mai repede ce e cu el, ca sa pot rezolva problema.
-Ce sa fie? Mai nimic. Sunt doar dezgustat si dezamagit si…
Un copil in corpul unui adult. Si cand zic ‘adult’ nu ma refer la un adolescent intarziat, care pe la 25 de ani crede ca nu mai e nimic de aflat, ca pe toate le-a descoperit, ca lumea e cum i s-a prezentat pana acum. Era un om mare in fata mea. Si-si deschidea sufletul, lasandu-l in mainile mele, spre a-i vindeca ranile.
El continua sa vorbeasca. Il ascultam si cautam solutii pentru grijile lui, gandindu-ma in acelasi timp la mine. Eram mandra ca avea incredere in mine. Ca asteptase o saptamana intreaga sa am eu timp, sa pot sa vorbesc. Ca nu se destainuise altcuiva. Imi aminteam ca si la ultima discutie serioasa dintre noi imi spusese ‘ca un om mare vorbeste cu un copil’, dar nici acum nu stiu exact cine era ‘omul-mare’ si cine copilul.
Discutia era intrerupta arareori, iar el trebuia sa plece. Il urmaream cu privirea. Cata rabdare! Majoritatea persoanelor care ne deranjau puneau aceasi intebare, dar el ramanea mereu calm.
Ori imi spusese tot ce avea pe suflet, ori simtisem eu ca mai mult nu-mi va spune. M-am ridicat inainte ca el sa revina. A venit sa ma conduca spre iesire.
-Stii, Matei? M-am razgangit. Am totusi o rugaminte.
-Spune.
Sa o fac? Doar pentru asta venisem. Coboram scarile incercand sa schimb subiectul. Cand am ajuns din nou la usa de termopan el a deschis-o, iar eu am iesit rapid. Nu ma asteptam sa iasa si el. Cersea un raspuns. Era la fel de curios ca un…copil.
-Haide, spune-mi.
– Data viitoare.
Faimoasa replica! Ma salvase si-n trecut de la multe. Am plecat, evitandu-i privirea.
– Si daca n-o sa mai fie o data viitoare?
Pasii mei plini de incredere au facut o oprire brusca. M-am intors la 180 de grade.
– E o amenintare?
Zambea de parca ar fi stiut ca-mi pasa.
– Ce iti garanteaza ca o sa mai fie o data viitoare? Poate maine mori.
Intepenisem cand a rostit prima parte. Ma si gandeam ca ifosele mele i-au ajuns si asta e felul lui elegant de-a-mi ‘da papucii’. Zambet ironic la cea de-a doua parte, pe fata mea. “Asa repede vrei sa scapi tu de mine?” a fost replica spusa doar in mintea mea. In practica, m-am intors si am plecat. Am strigat un “La revedere.” fara sa-mi intorc macar capul, si am auzit si un raspuns.

Seara
E ora 17. Imbatranesc. Nu pentru ca atat e ora, ci pentru ca imi simt corpul greu, de parca as avea plumb in el. Mainile si picioarele nu se mai lasa deloc controlate. Ma arunc pe salteaua de pe jos, care serveste drept pat, vara. “Doar 10 minute de atipit, si ma ridic!” imi comand. Incep sa numar in gand si cu cat se aduna mai multe numere, cu atat ma simt mai usoara. Pierd numaratoarea cand pierd si contactul cu lumea reala.
Nu stiu exact ce visam, dar stiu ca pentru prima data m-am bucurat ca mi-a sunat telefonul. Nu ma interesa cine era. Cele 10 minute trecusera. M-am panicat si am inceput sa caut disperata prin geanta. In sfarsit!
“Matei?! Ce naiba vrea?”
-Alo? am raspuns, uitand ca vocea mea era inca ragusita din cauza somnului.
– Te-am trezit?
– Nuuu. aproape ca tip eu.
– Te deranjez?
– Cu atat mai putin. S-a intamplat ceva?
– Da.
“Vai! Iara a dat de belea sau are nevoie de ceva.” Eram egoista, dar nu puteam sa nu ma intreb daca puteam avea si eu vreodata o zi libera.
-Da, continua odata! aproape am tipat, pentru ca secundele treceau si el ramanea mut.
– Vreau sa-mi spui ce-ai nevoie de la mine.
“Si pentru asta a trebui sa ma trezesti?! Ai rabdare, omule!”…din nou, am ales sa raspun mai politicos, in loc sa-mi exprind gandul exact:
– Trebuie sa ne intalnim si sa ai si tu niste timp la dispozitie.
– Acum, hai. Ca sunt liber… si…poti si tu, nu?
– Sigur. Ne vedem in juma’ de ora.
Planuri facute pentru mine, de altcineva! Uram asta, la oricine. Ar fi fost dragut sa ma anunte macar cu 2 ore inainte. Daca aveam planuri, huh?
Nu apucasem sa ma imbrac in alte haine inainte sa-mi dau drumu’ pe saltea, asa ca eram….gata. Am schimbat, totusi, bluza, constienta fiind ca era mai frig acum. Am aruncat rapid o privire in oglinda. Eram ciufulita, dar nu mai tare ca de obicei. Rotiri prin camera sa-mi gasesc geanta.
“Unde naiba am pus-o?” Deja incepeam sa ma enervez. Nu era in nici unul din locurile ‘stiute’. Am strambat din nas, mi-am bagat telefonul in buzunar, si am luat in treaca mp3-ul mamei.
“MJ- You rock my worls”. Macar ma binedispune.
Am ajuns in statie si era pustiul. “Ciudat, dar bine.” Nu trebuia sa ma inghesui, dar nu puteam sa nu ma intreb unde naiba era toata lumea?
A fost doar un gand. Mi-a trecut odata cu venirea autobuzului care era… mai mult de “sardine-n cutie” nu pot spune.
Mi-am scos o casca, i-am zis la nea’ sofer destinatia si i-am intins banii, urmat de “eleva”. A bombanit ceva de ora tarzie si comunism, dar casca era deja in ureche.

Matei era deja acolo, asteptandu-ma. “Bine macar ca a retinut ca nu-mi place singuratatea pe intuneric.”
Parea mai fericit decat dimineata. Eram…geloasa. Si aveam doua ganduri “ori ce i-am zis eu l-a ajutat si acum e fericit sa ma vada, ori l-a ajutat alta.” Am bagat mp3-u’ in buzunar si am plecat impreuna spre casa lui.
“Nu te mai gandi, tu, atata. Numai tampenii scorneste imaginatia asta a ta. Lasa, fie ce-o fi.”

Am ajuns la el, si odata cu intratu’ nostru in casa, ploaia s-a simtit datoare sa stearga orice urma care apartinea acelei seri. In casa mirosea a prajitura cu scortisoara.
“Pai sta cu parintii. Ce ai fi vrut? Lumanari si betisoare parfumate?” ma tachina o parte rautacioasa din mine. “Nu, ba, ce-ai? E foarte bine ca sta cu ai lui. Si imi place mirosul de scortisoara. Ma calmeaza.” mi-am raspuns vinovata.
– Mama, am ajuns. Si sunt cu o fata. Sa nu faci …stii tu. striga din hol spre mama care era in bucatarie, banuiam. Suntem la mine in camera.
S-a intors spre mine, facandu-mi semne disperate sa ma grabesc odata sa-mi dau tenesii jos, cand usa de la bucatarie s-a deschis.
-Matei, puiu’ mamii.
O batranica l-a luat in brate, pupandu-l pe frunte. Si cand zic batranica, inseamna ca era batrana. Avea un sort de bucatareasca plin tot de faina, iar parul alb era tuns scurt, sa n-o incomodeze sau poate asa era mai practic, pentru ea.
Am reusit sa-mi scos si papucul drept, cand tanti s-a intors spre mine.
-Vai, la cat esti de frumoasa, tu trebuie sa fi Anduta despre care vorbeste Matei toata ziua.
-Saru-mana. Da, Anduta sunt, dar acum, nu prea stiu la ce se refera Matei.
Ma emotionasem. El nu-mi spusese niciodata ca sunt frumoasa, dar daca mama lui stia de mine, era clar ca vorbise cu ea despre mine…si inca de bine. Eram magulita. Am incercat sa fiu cat mai putin stangace si speram ca el sa ma ajute, invitandu-ma odata in camera lui sau ceva.
Dar, nu! El se asezase pe un fotoliu si privea amuzat. Un singuru lucru intelegeam eu din asta: mama lui se pregatise mult pentru o posibila intalnire cu mine si nu avea de gand sa ma lase sa scap atat de usor.

Note to myself: finish it!

Pe la ora 20 mi-a sunat telefonul.Eram inca in bucatarioara, inghesuita pe un scaunel, cu tanti mama lu’ Matei. Intr-adevar, batranica pregatise strasnic un intreg chestionar. Era incantata, ca si cum fiecare raspuns ar fi fost exact ce astepta.
M-am uitat la display. Era mama. “Am uitat sa o anunt ca plec. Oh, saraca, cred ca e ingrijorata deja.”
Mi-am cerut scuze si am iesit din bucatarie, sa vorbesc cu mama. I-am explicat unde sunt iar ea mi-a amintit ca era Vineri seara. Am ramas pe ganduri.
-Si ce daca e Vineri seara? Tocmai de aia o sa intarzii putin acasa.
– Andra, cat de zuza esti? Trebuie sa mergi sa dormi la Alexandra in seara asta, mama. Hai acasa, ca vad ca nu ti-ai facut bagajelul.
Vai de mine! Uitasem ca in seara asta planuisem ‘ceva special’. I-am inchis mamei si mi-am cerut scuze de la Matei, incaltandu-ma si fugind pe scari, fara sa mai astept ca el sa ma conduca.

Macar aveam noroc. Din statie se pregatea sa plece un autobuz. A trebuit sa alerg putin dupe el, dar semnele disperate pe care le faceam -sa opreasca, l-au convins pe sofer. Am renuntat la reducerea de “eleva” pentru ca de data asta aveam si un loc liber.
M-am asezat si am inceput sa ma gandesc la intalnirea asta, care nu fusese deloc cum imi imaginasem.
Mi-am dat seama ca nu ma deranjase, ci chiar imi placuse sa fiu descusuta de o persoana atat de… inaintata in varsta.
“Dar tot nu ai apucat sa faci ce ai vrut.” imi reprosa acea parte rautacioasa din mine. “Macar i-am cunoscut mamica” era contraargumentul cu care am incheiat discutia interioara, apeland din nou la mp3-ul mamei.

Am ajuns acasa, mi-am aruncat rapid niste pijamale in ghiozdanul negru si am mazgalit rapid un bilet, ai mei fiind absenti. Pe drum am trimis doua mesaje: unul mamei, s-o anunt ca am ajuns s-am plecat si unul Alexandrei, s-o anunt ca in cateva secunde imi fac aparitia la usa ei.

Seara fusese exact asa cum o planuisem: plina de distractie, rasete, aere de artista, respectiv model, si spre dimineata discutii filosofice si lacrimi.
“Doamne! Cat de dor o sa imi fie de ea.” Profitam acum din plin de ultimele saptamani alaturi de Alexandra. Eram in aceasi clasa, momentan, dar eram si ultimul an. Ea urma sa plece la ceva facultate demult visata, iar eu ramaneam aici, cladindu-mi visul cu pasi marunti.
Am adormit dupa ora 5 si ne-am trezit inainte de 9. Mereu ni se intamplase asa.
-Daca ai stii ce fata de motan ciufulit ai! a fost prima replica a diminetii, urmata de o cascada de rasete, din partea ei.
Mi-am deschis ochii incet, lasand razele soarelui sa patrunda treptat si i-am raspuns “Buna dimineata si tie, Raza de Soare.”
Telefonul incepe sa sune, iar eu imi trantesc toate perinile peste fata. “De ce nu pot oamenii sa doarma sau macar sa ne lase pe noi in pace?!”
Alexandra sare peste mine, disperata sa ajunga la telefon, sa raspunda.
– ‘Neata, mami. Da…da…nuuu. Da…da. Bine, venim. Stai s-o trezesc si pe Duţa.
Auzeam doar jumatate de dialog si ma intrebam de ce naiba nu pot sa aflu si mai multe detalii. Alexandra inchide telefonul si sare peste mine, luand si aruncand perinile, tipand extaziata “mergem in excursie, mergem in excursie”.
-Unde? intreb dupa ce arunca si ultima perina care-mi acoperea fata.
-Nu mai fi asa morocanoasa, si misca. Ai mei ne iau din fata magazinelor in 10 minute.
“Vai, ce fericire.” Incepeam deja sa-mi enumar in minte toate lucruri care erau necesare pregatirii mele si nu reuseam nici cum sa ma incadrez in 10 minute. “Spalatu’ pe dinti e musai, de lecat, as pleca in pijamale, pieptanatu’ se poate exclude linistit, machiat- la fel…dar am nevoie sa fac pee.” Ma ridic si plec spre baie, lasand-o pe Alexandra nu sa faca patul, ci sa se pregateasca ‘girlie style’, cu machiaj si asortarea sutienului cu sosetele.
Nu trec sapte minute si eu ies, plina de energie, incepand sa cant o melodie intr-o germana stâlcita. Ramas perplexa cand vad ca ea e inca in sutien, cautandu-si o bluza care sa se asorteze cu adidasii.
Ii deschid dulapul, sperand sa reusesc sa o ajut, dar tot ce reusesc sa fac e dezordine. Un maldăr de haine sare pur si simplu asupra mea. Fac ochii mari, si arunc un zambet stangaci, incercand sa ies cu capul sus din situatia actuala.
Ea incepe sa rada cand imi vede fata tampa, dar imi multumeste. Isi ia rapid o bluza care era prin fundul dulapului si navaleste spre usa, aproape daramand-o. Ma prinde si pe mine de mana in drumul ei nebun spre usa, iar eu abia reusesc sa-mi iau geanta, intrebandu-ma daca si telefonul sau mp3-ul sunt pe acolo.

*****************************************************************************

Cand am ajuns in fata blocului, in fata masinii, am ramas putin blocata. Alexandra incepea incet- incet sa faca o criza de isterie. Mai era doar un loc in masina.
Am incercat sa nu o fac sa se simta prost, explicandu-i ca s-ar putea sa am treaba, ca nu era nici o problema, ca demult cautam sa-mi eliberez putin agenda ca sa am timp pentru mine.
Nici n-a vrut sa auda. A renuntat la locul ei in excursie si s-a intors spre mine, promitandu-mi “Azi o sa ne distam mai tare ca niciodata. Ai sa vezi.”
“Nu…vreau. Am dormit doar cateva ore. Acasa? Somn? te roogg…” implora mintea mea. Cautam o scuza cu disperare in minte. Nimic!
-Sigur, sa ne distram. Cum, mai exact?
Am renuntat la gasirea unei iesiri, cautand acum o modalitate de a-mi face ziua fericita.
Parintii ei plecasera deja, asa ca nervii ei se mai calmasera.
-Azi mergem la shopping! a gasit ea ideea salvatoare.
Da, normal. Era hobby-ul ei sa mearga din magazin in magazin, sa scotoceasca printre sute de haine ca sa gaseasca ceva perfect; palat ii era un magazin bine aprovizionat si niciodata printesa nu se intorcea cu plasa goala.
-Shoppi’ ce? Nuuuu. Nu, nu, nu.
Ne intelegeam atat de bine, dar in loc sa fim ‘la fel’, cum erau majoritatea oameniilor care legau prietenii, noi eram complet diferite. Shopping? Eu stiam sa cumpar de la magazinul de pe colt, ala cu legume si alimente ori, cand treceam de-a lungul bulevardului si vedeam ceva frumos, intram si-l luat. Atat! Nu-mi dorisem niciodata o ‘sesiune de shopping’ asa cum vazusem pe la TV sau in filme.
-Deci, nici nu-mi pasa. Asta facem azi! zise pe un ton ferm, care nu admitea replica si ma trase de mana, grabindu-ma spre statie.
“Vreau…acasa. Mai bine bungee, decat shoppi’, te roooog.” Implora mintea, dar avea curaj,la cat era de nervoasa, sa spun ceva? Desigur, nu!
Am ajuns in centru ca doua zuze. Mie imi era fizic rau, combinandu-se aerul tare, de dimineata, cu raul de bradulet imputit de masina. Ea o ducea rau psihic, de la nervii provocati. Tot drumul isi facuse masaj la tample, repetand cu voce soptita “papucei, sandalute, camasa…”.
Cand ne-am dat jos din autobuz ne-am amintit “maine era ziua Deliei”. O tot lasam de pe-o zi pe alta cu achizitionarea unui cadou pentru ea, dar nu fusesem niciodata constienta ca ziua aceea se apropia din ce in ce mai tare.
Am facut plan de atac, urmand ca combinam librariile cu magazinele de haine si cele de cadouri.
– Uite, asta e foarte draguta, si o facem noi sa fie si foarte speciala. i-am zis Alexandrei, dupa ce am luat o agenda roz, mititica, in mana. Avea colile albe si asta mi se parea un avantaj. Puteam sa-i lipim pe primele pagini cateva stikere.
Parea destul de incantata cand a acceptat, dar in timp ce eu plateam, mi-am dat seama ca defapt o incantase perioada de reducere de pana la 60% in care se afla magazinul de langa.
Fara dar si poate urmatoarea oprire a fost acolo. Am intrat, ne-am plimbat, personal ma uitam ca un micut neanderthal care vedea pentru prima data atata marfa la un loc. Moda asta era atat de ciudat!
Alexuta mea se oprise la un rand cu haine puse pe…o bara, si le muta spre dreapta, stramband din nas la fiecare. Era usor sa-ti dai seama ce-i placea si ce nu. Un chitait pur- soricel a scos cand a ajuns in dreptul unui hanorac gri, cu Jack[tipu’ de la Disney care strica sarbatorile de iarna (cred)] care era la incredibilul pret de doar 15 lei. L-a cumparat fara sa respire si am crezut ca asta o va multumi. Dar ea incepea sa-si calculeze banii, iesind din magazin, pentru nu stiu ce camasa mult dorita.
Am intrat intr-un magazin din apropiere. “Uita-te si tu. Camasa exact ca la Efect, numai ca aici e doar 40 de lei.” Imi explica ea din lumea ei. Era incantata, se simtea ca o printesa, se rasfata.
A intrat sa probeze o camasuta, iar tot ce-mi doream eu era sa-i placa din prima. A iesit foarte incatata din cabina de proba, cerandu-mi parerea care nu avea voie sa fie diferita de a ei.
Oricat de tare m-as fi chinui, eram prea sincera.
“Arati ca…nu. Nu imi place. Movu’ asta e nasol rau de tot.”
S-a uitat la mine complet dezamagita si daca n-as fi cunoscut, as fi putut jura ca avea lacrimi in ochi.
-Pai si ce sa-mi iau?
-Uite, mie-mi place asta. am zis, si-am fugit rapid spre un fapt, de unde am luat o camasa model identic cu cea de pe ea, culoare vie.
-Cee?! a tipat, si vanzatoarea s-a intors spre noi, sa verifice daca totul este in ordine. I-am zambit s-am dat din umeri. Exista vreun cod vanzatoare- client, in cazuri din astea?
A luat camasa pe ea, mormaind “E mai mica!”
E exact acelasi numar cu cealalta, culoare difera! i-am raspuns si eu ratoind, tragandu-i perdeaua. Arata chiar bine si pieptul ii iesea in evidenta exact asa cum stiam ca-i place.
-Daca tie iti place, o iau. decise ea, dar in gandul meu se nascuse o intrebare retorica “daca-mi place mie?”
“Gata de plecare, in sfarsit!” am spus dupa ce vazusem ca drumul incepea sa duca spre statie. Brusc, pe stanga, apare un magazin nou, cu un ditamai afisul “45% REDUCERE”.
-Hai sa intram si acolo. ma trageam Alexandra deja.
De afara nu arata rau si parea ca inauntru sa fie exact genul meu de haine.
Minune! Imi intind mainile spre un hanorac maro. Il iau pe mine, sprea a-l proba chiar in mijlocul magazinului, interesandu-ma prea putin ca vanzatoarea se uita urat la mine. Ma uit in oglinda. Pe spate e desenat un scaniu si numele e scris numele firmei. Aproape ma emotionez.
Vanzatoare imi place pretui, de parca s-ar fi asteptat sa nu-l cumpar, dar eu il bag rapid in geanta, scotocind dupa portofel.
Drumul spre statie se transforma in “hai putin pana acolo, din nou, te rog”.
De la magazinul de unde-si cumparase hanoracul cu Jack incerca sa afle cat e o bluzita mai transparenta si cu vedere libera spre sani, pusa pe un manechin, in vitrina. In timp ce ea inspecta “terenul”, eu m-am dus la papuci, amintindu-mi ca am nevoie de o pereche verde.
-Nu-mi dau seama cat e. se ratoieste ea la mine, traversand jumatate de magazin nu stiu cand. Ma intreb daca e inca o criza sau doar un limbaj tipic in ‘shopping’.
Plecam, ne oprim pe o bancuta in parc, scriem “dedicatii” in agenda cea noua a Deliutei, radem, facem un inventar, calculam banii, mai radem si plecam.
– Hai sa ne mai uitam odata la bluzita aia, te rog.
Doamne, cate rugaminti in ziua asta. Acceptam, inchitind in sec si sperand ca toate sa se termine rapid. Si toate, pentru ca si ea facuse nu doar odata cum o rugasem eu.
Pana la finalul zilei Ea se prezenta cu o camasa, un hanora si bluzita transparenta, iar eu cu hanoracul Ed Harley si un maieu (care intr-un final a ajuns a lu’ sor-mea) si pe langa astea, stikere. In statie ne-am oprit sa mai facem un inventar, stiind cat de aeriene suntem amandoua.
Oroare! Ultima bluzita a Alexandrei lipsea din oricare sacosa, plasuta sau din ghiodanul meu.
-Du-te uita-te pe drumu’ pe care-am venit, eu mai caut odata pe aici.
Ma apuc si asez pe joc toate lucrurile de prin sacose, si cand ma apuc sa cotrobai prin geanta Alexandrei, suna telefonul. Ea era. “A gasit-o!”
-Am gasit-o. Pe jos, in mijlocul drumului. imi explica ea, printre hohote de ras.
-Excelent. Ma apuca si pe mine rasul, dar cu mana libera incep sa arunc totul inapoi in sacose, sa nu le vada si ea insirate.
In drumul ei inapoi luase si niste cornulete si o sticla de suc. Am urcat in autobuz, ne-am pus pe ultimele locuri, si am inceput sa infulecam.
-Ca boschetarii, tu. Numa’ aia se mai urca in ceva sa doarma si apoi nu mai au treaba. imi explica ea sincer, in timp ce tragea de-un cornulet care era deja rece. Expresia ei si cuvintele atat de sincere m-am facut sa bufnesc in ras, atragand din nou atentia. Nu ne pasa! Radeam amandoua.
Am simtit ca era musai sa beau putin suc, si-am desfacut bidonul. “Cah! Acid. Dar ma dezhidratez, deja.” De cel putin opt ore nu apucasem sa beau vreun gram de apa. Alexandra si-a intins pana spre mine, chiar daca inca nu terminase cu rasul.
A avut o incercare de a bea, combinata cu una de a rade, presarata cu incercarea soferului de a fi smecher. N-a varsat pe ea, dar a scapat dopul. Imi paseaza rapid sticla si incepe cautarea dopului rozaliu.
Renunta si printre hohotele ei de ras realizez ca e tura mea sa caut. Ii dau sticla aproape plina si cand sa ma aplec, vad lichid pe podeaua autobuzului, urmat de alte hohote de ras, si-mi dau seama ca reusise sa scape si sticla.

*****************************************************************************

Advertisements

~ by Vero on March 27, 2010.

2 Responses to “Cu aroma de capucino”

  1. cate momente minunate!:X..absolut superbe

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: