Ploaie sa nu tina?

-Nici nu imi amintesc sa fi avut vreodata senzatia asta. A fost diferit. Foarte. zise ea cu voce tare, lasandu-si privirea sa se piarda pe tavanul inclinat, desenat aiurea in albastru, violet si roz.
-Iti mai amintesti? Iti amintesti tot? In detaliu? intreba o voce absenta.
-Da. A fost atat de real! Am fost constienta de fiecare gest, am fost prezenta in fiecare actiune. i-a raspuns, emotionata.
– Povesteste-mi, o indemna vocea, la fel de absenta si de aceasta data.
– A fost ciudat. Si inceputul nu mi-l mai amintesc asa cum as vrea. Defapt, parca nu as fi fost acolo. Nu stiu. Tin minte doar emotia care mi-a cuprins tot corpul cand am vazut clipul trimis de el. “Aici m-am mutat eu” imi spusese si-mi trimisese pe messenger un clip cu noul oras. Locuiam singura, dar tot la casa. Cand am deschis clipul, el incepea la mine la poarta, continua cu imagini superbe din oras, si incheiea din nou, cu poarta mea. Nu am mai avut rabdare sa-mi explic exact, sa rationalizez sau sa fac orice lucru normal. Am iesit, in pijamale, si am mers spre el. Nu stiam unde e si afara era semi-intuneric, dar pasii-mi erau ghidati. Si doar dupa cativa metri am dat de el. Statea langa un gard. M-am dus spre el, mai stangace ca niciodata. Cand am ajuns m-am oprit exact la un centimetru de fata lui. Imi amintesc atat de real ca m-a privit drept in ochi cateva secunde, s-apoi si-a intors privirea. Era suparat, dar nu si nervos. Parea frustrat. Si eu ma simteam neputincioasa. I-am trecut mana prin plete si apoi l-am luat in brate. Mi-a refuzat gestul. Pur si simplu a plecat, cu lacrimi in ochi. Si eu il intelegeam perfect. Era felul lui de-a-mi spune ca de acum va incepe o viata noua si ca nu mai are nevoie de legaturi cu trecutul. Ca tot ce fusese odata, trebuia sa dispara si ca fiecare era nevoit sa mearga mai departe.

Se opri cateva clipe si lacrimi mari ii curgeau din ochii de smarald. Se ridica in sezut si privea prin camera, de parca ar fi vazut-o pentru prima data. Ofta greu, si vocea absenta de mai devreme continua:
-Si ce se intampla acum?
Isi ridica privirea rece. Ochii ii arunca sageti de gheata.
-Ce sa fie? Acelasi c*c*t care e de obicei. Eu imi continui viata, si imi indeplinesc visele, el isi continua viata lui si ajunge ‘mare’.
-Asa sec? intreba vocea, si interesul exista acum.
-Da, asa sec. Ca nu-mi mai permit sa cred in basme. A fost o prostie sa-mi las viata in mainile unui necunoscut si sa cred ca el va face ceva bine pentru mine. A fost o prostie sa mai cred…
– Nu, nu. Sa nu continui. Stiu ce ai sa zici. Suflete pereche exista, sa stii. atentiona vocea, autoritara.
-Nu mai vreau sa cred. Daca exista, a plecat in seara aceea. A luat totul cu el, si de acum nu va mai exista iubire, ci doar atasare.
– Nu gandi asa, porunci vocea.
-Si ce vrei sa fac? intreba, aproape sa-si iasa din minti, fata.
-Calmeaza-te, in primul rand. Viata nu se opreste aici, la asta.
– Nu ma sinucid, raspunse ea, in timp ce-si masa tampla dreapta. Eu de mica am crezut ca sufletele pereche seamana. Si cand l-am gasit, puteam jura ca o sa fie pe viata. Eram sigura. Mai sigura decat orice. Ah! Lasa. Trec peste asta la fel cum am trecut si peste altele.
– Dar la altii a fost dragoste, tu? intreba vocea ironica, nervoasa deja.
Nu mai raspunse.
Privea din nou in gol, intinsa, spre tavanul colorat. Gandul ei fugea departe, la ceea ce ar fi putut fi…

Advertisements

~ by Vero on April 4, 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: