Cine zicea ca tre sa doara?

Stateam in genunchi, in spatele lui, pe pat, cu bratele in jurul umerilor lui, rugandu-l si prin gesturi, nu doar din vorbe. Nu se lasa induplecat deloc. Era ori la fel, ori de zece ori mai incapatanat ca mine. “Oare eu ma las convinsa vreodata de ceva, daca plec de la ideea ca nu-mi place?” ma gandeam, printre saruturile pe care i le imparteam pe par, pe frunte, pe lobul urechii.
-Te rog. Nu te-am rugat niciodata atat de frumos. Vii cu mine, nu stam mult, promit, si toata lumea e fericita.
-Cum vrei sa fiu eu fericit daca ma duc sa-l aud pe unu’ cantand rahat? intreba el, furios.
Nu-mi era frica la gandul ca el s-ar fi enervat atat de tare incat sa loveasca mobila si sa o dezmembreze. Stiam ca mie nu mi-ar face nimic. Bratele lui puternice era create special pentru a ma proteja. Imi fortam norocul.
-Nu e de rahat. A fost genul meu de muzica, pana sa te cunosc. Nu vreau sa stam la tot concertul, ci doar sa trecem pe acolo. Te rog.
-Nu vreau sa merg. Intelegi?
Se intoarse rapid spre mine si ma trase in bratele lui, ca pe un copil. “Nu vin.” Imi repeta calm, uitandu-se in ochii mei.
Privirea lui fermecase nu doar odata fete si femei, dar asupra mea nu avea aproape niciodata efectul dorit. Sagetile pe care le transmitea si care erau menite sa ajunga pana-n sufletul meu se opreau ca la o bariera in fata ochiilor mei. Erau exact la fel. Verzi- smarald, gata oricand sa ucida.
I-am cuprins o parte din fata in mana dreapta si cu stanga ii dadeam la o parte cateva suvite de par de pe fata. “Te rog”, ma pisiceam eu in continuare.
-Nu! veni raspunsul clar si tare.
Ma puse inapoi pe pat si se ridica, plecand spre usa. Dupa ce-o deschise, se intoarse si ma mai anunta odata. “Nu ma duc la nici un concert de genu’.”
– Bine, am acceptat, ramanand nemiscata, in mijlocul camerei.
A inchis usa dupa el si la scurt timp am auzit muzica tipand din cealalta camera. Eram studenti amandoi, eu cu doi ani mai mica decat el, si nu imparteam doar acelasi aparament, ci si acelasi pat.
Dupa zece minute am iesit din camera, imbracata de plecare. El statea pe canapea, si opri muzica imediat.
Se uita la mine si nu intelegea.
– Unde mergi? incerca sa intrebe pe un ton neuntru, dar curiozitatea si furia se simteau.
– L-am sunat pe Alex, si daca tu nu vrei sa vii, l-am rugat pe el sa ma bage si pe mine in seama, in seara asta. Esti sigur ca nu vii?
Cu toate ca degetele i se stransera in pumn si tremura din cap pana-n picioare, nu-si schimba optiunea.
Imi raspunse calm ca ramane acasa, dar adaugase ca ar fi preferat ca nici eu sa nu merg.
Am iesit din casa, si in adancul sufletului meu imi parea rau ca nu reusisem sa-l conving. Zambeam, totusi. El tinea la mine suficient incat sa nu vrea sa ma imparta cu nimeni, dar se abtinea de la vreun gest care m-ar fi deranjat.
In fata blocului ma astepta Alex, impreuna cu niste prieteni de-ai lui, care erau deja inghesuiti in masina, pe bancheta din spate.
-Te deranjeaza daca ma lasi pe mine sa conduc? l-am intrebat, pe un ton pisicit, cand s-a pregatit sa-mi deschida portiera.
Nu era foarte sigur pe el, dar imi inmana cheile. Se arunca in masina, pe locul din dreapta si isi lega rapid centura. Nu parea ca are incredere in mine deloc…
***************************************************************************************************

Exact cum planuisem, nu ramasesem pana la final. Chemasem un taxi, pentru ca stiam ca picioarele nu ma puteau duce pana acasa si nici cu orientarea pe intuneric nu o duceam prea bine. Am ajuns in fata usii, incercand sa o deschid cat mai incet, sa nu-l trezesc.
La inchidere, usa nu mai fu atat de silentioasa. Se tranti pur si simplu, iar eu nu facusem nici un gest sa evit asta.
Vlad ma privea de pe canapea, aproape din acelasi loc in care-l lasasem. Fata ii trada nerabdarea, dar si mania ascunse in suflet.
-Nu vreau sa te mai vad cu Alex! imi spuse el, in timp de eu ma aproapiam de el, pregatita sa-l strang in brate.
Am ramas la un metru de el, incercand sa-mi dau seama ce anume voia sa spuna. Care erau cuvintele ascunse din spatele acelei propozitii?
– Nu-mi spune asta.
M-am asezat in genunchi in fata lui si am continuat pe un ton rece, inexpresiv. Ti-am spus de la inceput ca nu am de gand sa renunt la prietenii mei pentru nici un fel de nou inceput.
– Alegi: ori eu, ori el.
Stateam si ma gandeam ca ar trebui sa-i spun ca-l aleg. Nu era iubirea aceea la care visasem cand eram copila, dar era relatia perfecta. Eram invidiati de multi si toti aveau motive. Ne intelegeam nu doar bine si ne completam la fix. Dintre noi, era clar. el era cel frumos, care iesea in evideta prin tot ce avea la exterior, chiar daca nu as fi putut nici in o mie de ani sa spun ca ar fi prost. Eu eram ceea ce se numea “draguta” si stiam sa fac cate putin din fiecare; excelam doar in domeniul in care aveam nevoie.
M-am ridicat si am plecat in camera, inchizand usa dupa mine.
Cateva minute mai tarziu veni si el. Cred ca se astepta sa ma gaseasca in pat, plangand si cautand o iesire.
Corpul ramase nemiscat langa usa cand realiza ce faceam.
Bagajul imi era pregatit pe pat, terminat deja. Acum cautam lucrurile marunte si le inghesuiam in geanta.
I-am zambit, ca unui vechi prieten, cand l-am observat.
-Pleci? ma intreba complet surprins.
M-am apropiat de el si i-am mangaiat obrazul. Eram suprinsa de calmul cu care reactionam.
– Doar nu credeai ca as alege iubit, in locul prietenilor? Tu nu intelegi ca sunt amintiri care ne leaga? Pare-se ca am mai multe-n comun cu el, si e normal. Ne suportam de peste zece ani.
M-am ridicat putin, sa ajung sa-i sarut buzele, apoi m-am intors spre bagajul meu. Luam cu mine exact lucrurile cu care venisem, si nimic mai mult. Nu eu investisem aici, asa ca nu aveam nici o pretentie.
Am luat geanta, mi-am pus-o in spate apoi am luat bagajul. Nu imi aminteam ce pusesem in el, dar era greu ca naiba.
Am iesit, lasand cheile pe dulapiorul pentru papuci.
Stiam ca era socat. Nu reactiona, desi-mi dorisem pana am ajuns in fata blocului sa vina dupa mine.
Am chemat un taxi, si cateva minute, pana a venit, am terminat jumatate de pachet de tigari. Stateam pe valiza cand un Logan galbejit a oprit in fata mea. Ma temeam ca el e soferul din seara asta, dar eram prea adormita sa mai reactionez in vreun fel. L-am lasat sa-mi puna bagajul in spate, iar eu m-am intins pe bancheta, punandu-mi geanta sub cap. Prin geamul masinii vedeam doar ferestrele de la etajul trei si pe Vlad in dreptul lor.
Pe fata lui se citea dorinta ca eu sa revin, dar nu facea nici cel mai mic gest. Soferul a urcat, frecandu-si mainile, incercand sa-nceapa ceea ce el numea ‘conversatie’.
-Unde mergem, don’soara?
-La gara, va rog. Ma duc acasa.
Ii raspunsesem zambind, chiar daca scapasem prea multa informatie.
Aceasta fusese invitatia lui. Tot drumul imi povestise cate-n luna si-n stele, dar eu raspundeam cu cate un “ihi”, iar el parea multumit.

Advertisements

~ by Vero on April 5, 2010.

2 Responses to “Cine zicea ca tre sa doara?”

  1. Ai primit un premiu. (Vezi blogul meu) 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: