Cu multumiri…

Ma zbat incet sa ies la lumina. Zambesc timid, ca vad ca am pentru cine. Ca zambetul meu este la randul lui recompensat cu un alt zambet, al unei persoane dragi.
E un fel de perioada ciudata, in care trecutul incearca sa se impleteasca cu prezentul, dar nu e ca alta data, cand as fi dramatizat. De data asta, parca as privi totul din afara. Si nu mai am sentimente, dar zambesc, usor amuzata. Cum se chinuie firele alea idioate, demult trecute, sa ma-ncurce.

Eu nu prea stiu sa multumesc. Nu ma refer la momentul in care primesc un creion, ca asta o fac instinctiv, din bun simt. Ma refer la momentul in care imi dau seama cat de mult inseamna cineva si cat de tare ma ajuta. Spun “multumesc”, si oamenii asteapta explicatii. E atat de greu sa ajung sa spun cuvantul ala amarat, ma inrosesc toata si o spun pe un ton scazut, si mi se cer explicatii.
Ah. Multumesc simplului fapt ca existi in viata mea si ca, vrei sau nu, ma influentezi si ma ajuti si ma obligi sa fac ce trebuie.

Advertisements

~ by Vero on May 15, 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: