the times I cried…

Nu am apucat sa scriu cu adevarat ce am simtit atunci.
Poate o singura persoana a avut o vaga idee despre uraganul din mintea mea, dar restu’ au fost perfect si complet pacalite de zambetul disimulat.
Fiecare experienta te invata cate ceva nou, dar unele au un impact asa mare, ca pe moment ai vrea sa nu afli niciodata.
Nu ma indoiesc de sentimentele mele pentru ea. Au fost clare de cand inca nici nu eram nascuta. O iubesc atat de mult incat mi se pare ca si daca as insirui din cuvintele mele o eternitate, ele tot nu ar putea sa fie vreodata suficiente pentru a exprima macar ideea unei simtiri.
Iar el… abia atunci, intr-o mare de intuneric si-o sala plina de oameni m-am dat seama. Si lacrimile au inceput sa curga siroaie si in nestire, de parca potopul lumii s-ar fi aflat in inima mea.

“Poate nu esti chiar asa de piatra si poate ca nu ai sa reusesti vreodata sa fi asa insensibila precum pari. De ce masca asta? Nici macar nu o sa am nevoie de raspuns. Vero, intrebarile astea ti le pun ca sa te fac pe tine sa-ti dai seama ce pierzi. Ia gandeste-te…”

Advertisements

~ by Vero on July 21, 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: