Despre o lacrima…

Inainte as fi dat orice ca lucrurile sa fie diferite. Cand ma apropiat de ea simteam cum imi pierd controlul fizic si psihic. Ma trimitea in simtiri nemaintalnite…Poate nemaintalnite de mine, doar. Si totusi, era mai mult decat vreodata as fi putut cere sau spera.
S-a apropiat de mine si m-a paralizat. Eram deja pierdut in ochii ei ca abisul cand si-a ridicat mana si-a indreptat-o spre obrazul meu. Nu stiam ce urma sa se intample, dar cand pielea ei mi-a atins gatul, iar apoi suvitele de par cazute de-a lungul lui, am simtit cum imi transmite… tot ce are.
Mi-am inchis ochii si am putut vedea. Erau amintiri, dar nu erau ale mele. Si alergau prin mintea mea cu o viteza uimitoare. Si totusi, am putut sa vad totul si sa inteleg.
Cand am deschis ochii nu mai eram in acelasi parc al copilariei mele. Nu mai existau leagane sau balansoare sau cantare. In spate nu mai era nici policlinica. In fata nu mai era nici scena micuta unde se tindeau concertele micute, de Craciun. Nu mai era nici macar vara…
Am inchis ochii inca odata si am sperat. In secunde urmatoare, cand i-am deschis, vantul sufla prin parul meu. Mi-am intins mainiile paralel cu pamantul si am lasat spiritul naturii sa ma cuprinda. Era iarna, dar inca nu simteam frigul. Totul era acoperit de zapada. Zapada alba, pufoasa, ca atunci cand eram copil. Si soarele, timid cum era, reusea totusi sa ajunga ici si colo. Si unde atingea zapada, trimitea sclipiri de curcubeu inapoi.
Am vrut sa las o lacrima sa curga pentru ca stiam ca asta era ultima data cand mai puteam fi aici. Eram in curtea parintiilor. Stiam ca in spate e casa…exact asa cum au facut-o ei. Stiam ca, daca as fi ales sa intru, acolo m-ar fi intampinat mama, cu cozonaci, ca-n fiecare Ajun, soba, incalzita si pregatita pentru musafiri inghetati, sora mea, gata sa ma ia la impodobit bradul si tata, mesterind ceva sau cautand sa despacheteze cadourile care purtau etiheta cu numele lui.
Inca odata, am simtit mana aceea. Acum imi mangaia parul, dar era in spatele meu. S-a miscat incet, pana a ajuns in fata mea. Ma intrebat cum de nu ii este frig in rochia albastruie, din matase, pe care o poarta…?
Cand a ajuns in fata mea, mi-a soptit: E timpul!
S-apoi a suflat asupra mea. Mainile mele au cazut pe langa corp si, odata cu el, am inceput sa ma afund.
Incepeam sa fiu una cu pamantul si singurul lucru pe care il regretat era lacrima care nu prinsese niciodata viata, care nu apucase sa se nasca, sa alunece si sa moara pe obrazul meu…

Advertisements

~ by Vero on September 24, 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: