No big secret. VI

Am aruncat si eu o privire spre geamurile mele, si-am lasat-o ca ea. A trecut si a intrat in scara de peste drum. Si nu ma astepta. Am fugit rapid dupa ea,ajungand in scara la timp cat sa vad ca a intrat in apartamentul de pe colt- dreapta, de la parter. Mi-am tras sufletul in fata usii si am ciocanit.
– Intra, am auzit vocea ragusita a ‘printesei’. Trebuia sa fac cumva sa aflu exact cum o cheama, sa nu fac vreo gafa. Ca tocilara, trebuia sa aibe numele pe vreo carte sau caiet. O sa incerc sa caut prin lucrurile ei, folosind scuza cu atricolul.
Intru, si ea continua cu o voce calda, intinzandu-si bratele spre mine: “Flavius, te astept de atata timp!” Incepea sa-mi fie rusine ca nu-I stiam numele. Ma gandeam pe cine din clasa as putea sa sun, sa-ntreb despre ea, fara sa trezesc vreo banuiala? “De ce naiba ti-a luat atata sa treci strada?” m-a intreba, sec, de asta data. Statea…era…vecina si colega mea. Mandra din fata mea statea peste drum de mine si eu nu avusesem nici cea mai mica idee.
– Ce melodie ai cantat azi? Imi suna cunoscuta, dar nu am reusit sa-mi dau seama de la cine e. Asta era incercarea mea penibila de a incepe o conversatie. Nu-mi iesea, era clar dupa reactia ei. Raspunse total pe langa subiect. “Ma duc sa fac dus. Ai acolo laptop, cu net, carti, caiete si ce mai ai nevoie. Esti in stare sa pierzi 20 de minute singur in casa noua?” Ma ametise total. Am dar din cap si ea a fugit in hol, spre baie. Caiete!…m-am indreptat ca ars spre locul in care imi explicase ea existent celor necesare. Un teanc de vreo sapte caiete, maxim. Ma uit peste primul. E de romana. Totul e colorat, ingrosat, la nevoie sau subliniat, dar nici unde numele. Acleasi noroc si cu restu caietelor de pe birou.
Arunc priviri aproape disperate prin camera, in speranta gasirii unui indiciu cat de mic. Cred, totusi, ca asta e sufrageria, si nu camera domnisoarei. E o canapea de piele verde inchis, un birou pe care e plasat doar laptop-ul, niste caiete sub si o biblioteca imensa, care nu se potriveste deloc cu mobila moderna. Sunt asa un caz pierdut. Ma uit la ceas. Abia sapte minute de cand a plecat, iar eu nu am ce sa fac.
Apare in usa, imbracata intr-o pereche de pantaloni de trening, negri dar larguti si un tricou rosu. Parul e coc, si are imprejur un prosop. “Sa nu se ude.” banuiesc. Ramane si ea putin blocata si cred ca nu e obisnuita cu vizite cand ai ei nu sunt acasa. Profit, si-o inteb pana la cat ne lungim si daca ai ei nu o sa faca urat cand o sa ma vada acolo. Isi pierde putin privirea pe obiectele din camera, dar nu e de ajuns sa inteleg. Se da batuta si spune pe-un ton greu:
– Si ai mei sunt plecati dincolo. Defapt, tata e. De mama nu am mai auzit ceva de…ani buni. Oricum. Ce-ai facut cat am lipsit?

Advertisements

~ by Vero on October 4, 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: