agonie!

vreau ca oamenii, atunci cand se gandesc la mine, sa zambeasca.
nu zambete perverse, ale unor idioti a caror neuroni dorm sau sunt decedati. vreau sa fiu in amintirea lor. si vreau sa le para rau.
dans haotic de cuvinte de verde, de verbe si amintiri.
stii cum e sa auzi o vioara?
te face…ma face sa ma gandesc la tine. nu stiu care e legatura, dar poate e vina ta, ca ai ajung exact atunci cand ai avut tu nevoie.
nu stiu cum reusesc mereu sa imi scriu dezamagirile mai bine decat bucuriile. tristetile sunt cele care, in litere, cantaresc mai mult decat imaginea zambilicioasa.
nu reusesc sa imi dau seama de ce doar cei la care tin, si nu cei de care imi e mila, isi infing adanc in mine iataganele suferintelor traite de ei, dezamagirile lor, supararile lor, uitand sa ma faca si pe mine sa zambesc. nu imi gasesc raspuns la intrebare: de ce nu poti sa ma faci sa zambesc?
de ce te astept, inca? si de ce ai efectul asta?
ajuta-ma sa inteleg de ce tu, ca om ce stii ca as fi dat luna pentru tine, continui sa rupi bucatele din mine chiar si cand nu existi cu adevarat. nu existi!
asculta vioara. am mai zis ca-mi aminteste de tine? da…
e prea tarziu sa ma gandesc acum la un lucru care ar putea sa ma scoata din starea asta.
e o lunga amagire de care sunt atat de constienta, care inca imi stoarce lacrimi si imi tine ganduri sechestrate.

Advertisements

~ by Vero on January 24, 2011.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: