Unknown me

Ardeam inauntru. Simteam moleseala care ma cuprindea. Incepusem sa tremur. Orice incercare de a ma stapani, de a-mi reveni, era in zadar.
“Bine ca sunt la mine acasa. Macar nu ma vede nimeni.” Si odata terminat acest gand, am inceput sa plang. M-am prabusit pe podea si am luat o gura mare de aer, care a venit, oricum, incompleta.
Incompleta ma simteam si eu. Si goala. Parca toate sentimentele mele ar fi parasit sufletul, lasandu-mi putina tristete, putina dezamagire, dar nici macar acum nu-mi lasasera un strop de ura.
M-am oprit constienta din plans, cu toate ca inca mai aveam spasme, si m-am gandit la o singura intrebare “De ce nu pot sa urasc? De ce nu simt ura, macar acum?”
M-am intins pe podea si am simtit ca lacrimi fierbinti imi curgeau inca.
“De ce nu pot sa urasc?” ma obseda intrebarea.
Nu stii ce e ura. Te-ai gandit ca poate urasti, dar nu stii?
“Nu”,am zis cu voce tare, raspunzand gandului meu. “Sau ba da. Nu prea stiu, dar cred ca da. M-am gandit, dar nu as avea cum sa simt ceva nou si sa nu imi dau seama.”
Poate nu e ceva nou, atunci.
“Nu, tot nu stiu sa fi trait vreodata ura. Ura care sa persiste, care sa devina ceva normal…”
Stand pe podea si discutand in continuare cu mine, mi-am dat seama ca eu sunt salvatoarea mea, ca nu ma ajutase nimeni vreodata sa ma adun, daca eu nu vrusesem si ca abia atunci cand eu imi spusesem cuvintele potrivite, nu conta cati le mai zisesera inainte.
“Dar am totusi nevoie sa socializez pentru ca…”
Knock-knock.
M-am oprit din vorbit si mi-am ciulit urechile. Aici, spre deosebire de casa in care crescusem de mica, peretii erau atat de subtiri, aproape din carton. Batuse la mine? Putea sa fi batut si la somnul de la 11, ca la fel s-ar fi auzit. Am ramas nemiscata pe podea, asteptand.
Knock-knock.
Da, la mine era.
M-am ridicat rapid si, in loc sa merg spre usa de la intrare, am aprins becul la baie. Am intrat si m-am privit in singura oglinda din casa. Aratam de parca acum ma trezisem, dar nu de parca acum as fi terminat de plans, plus ca mai eram si in pijamale.
Am iesit rapid din baie si am strigat un “imediat”, incercand disperata sa gasesc cheile.
Sursa durerii mele sufletesti, omul care rupsese din mine bucati mai mari decat stiam ca am, persoana pe care o iubeam neconditionat. M-am blocat, totusi. Ce cauta la mine la usa?
L-am intrebat prea sincer, prea direct, aproape nesimtit: Ce vrei?
– Babe, tu esti morocanoasa ca abia te-ai trezit?
A intrat, m-a sarutat pe frunte cum avea obiceiul dintotdeauna si s-a facut comod.
“Woah, ceva nu e ok.”
-Vin imediat, am zis sceptica, intrat in baie.
“Sa reluam. Aseara am fost la el, ne-am certat, am avut un schimb de cuvinte adevarate, dar grele, si am plecat dupa ce el mi-a zis atat. Gata.

Advertisements

~ by Vero on December 18, 2011.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: