fragment 5: cu Vlad

Simteam cum inima mea batea sa sara din piept. Era aceasi senzatie, mereu, cand il vedeam. Nu as fi putut niciodata sa renunt, pentru nimic in lume la asta. Stateam pe unul din scaune, in marea de oameni care se plimba prin jur. Silueta lui inalta si impunatoare traversa jumatate din sala, pana ce ajunse la mine. Imi intinse mana si, la indemnul lui, m-am ridicat. Picioarele mi se imnuiasera cand i-am simtit parfumul.

– Foarte dragut costumul. Vreo ocazie speciala? am intrebat, ironica si amuzata.

Isi intoarse capul spre mine, dar privirea i se plimba aiurea de la persoana la persoana. Ma simteam de parca as fi vrut sa-l trimit direct acasa. Gelozia…

I-am dat un cot usor in zona abdomenului. Insesizabil pentru ceilalti. Ochii lui ca de smarald aruncau sclipiri amuzate asupra mea. Imi saruta fruntea.

– Ce rochie frumoasa. Care-i ocazia? ma intreba, la randul lui, ironic, inconjurandu-mi spatele cu mana dreapta.

Asa as fi putut sa stau pentru eternitate. Sfarsitul lumii putea veni, daca eu stateam asa.  Ma simteam protejata. Simteam ca in sfarsit cineva putea sa ma calmeze, sa ma stapaneasca. Si, mi se parea ciudat, dar eram de acord cu asta.

– Si stam aici toata noaptea? ma intreba, stricand un moment de visare.

Atunci realizasem ca un vals lent incepuse sa curga si eu pluteam spre locul in care lumea, inghesuita, dansa. Cu cat ajungeam noi mai aproape, cu atat tinerii paraseau “gramada”. Pana am ajun in mijlocul a ceea ce era numit ring de dans, mai bine de jumatate din oamenii care fusesera acol erau plecati, ramanand doar cei mai in varsta. Am dat din cap, in semn de salut, spre rudele cu care inca nu apucasem sa vorbesc. Apoi, nu stiu ce s-a intamplat, dar se invartea sala, si nu eu. Ma ingrozise mereu ideea de a dansa, pentru ca pana si acol aveam tendinta de a conduce, dar acum…acum era cum nu se putea mai bine.

– Am stat suficient? Putem pleca? ma intreba, conducandu-ma inca odata fara sa-mi dau seama, spre un loc mai ferit, langa fereastra.

Imi cer scuze ca nu pot pleca atat de devreme. Ii explic relatia existenta in familie si rolul meu aici. Cu toata ca aveam putin peste douazeci de ani, ramasesem inca foarte atasata de familie.

S-a uitat la mine cu genul acela de privire pisicita, care imi inmuia picioarele si dupa care ma topeam, efectiv. Pentru cateva secunde m-am lasat pur si simplu sa alunec in marea aceea de verde. Imi simteam stomacul cum se strange. Pe fata mea era cu siguranta expresia aceea de om aerian, care tocmai aterizase intr-un vis. Pana mi-am dat seama ce facea.

-Oh, nu. am zis eu, dand odata din cap, smulgandu-ma din bratele lui, evitandu-i acum privirea. Nici sa nu indraznesti.

Se amuza, ma prinse de mana, ma trase la pieptul lui si ma stranse in brate. Simteam cum rade si stiam ca el stie ca momentan sunt suparata pe el. Si odata cu asta, stia si ca in bratele lui imi trecea supararea cel mai repede.

– Pot sa ajut si eu cu ceva? ma intreba dupa cateva momente.

Nu, nu cred ca exista ceva la care sa poata ajuta. L-am trimis, totusi, sa se asigure ca toate sunt in regula.

Advertisements

~ by Vero on December 26, 2011.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: