gândim prea mult…

Stau într-o poziţie nu foarte comodă, dar în loc să mă ridic şi să plec…eu vreau să scriu. Astăzi, exact în acest moment, vreau să îmi eliberez măcar puţin sufletul şi vreau să îl transform în cuvinte ca să mă ajut pe mine să trec mai departe. Suntem singurii pe care ne putem baza, suntem singurul prieten pe care îl avem, suntem singurul sprijin care va fi acolo, necondiţionat, negreşit. Fie că vrem sau nu, ştim cât de adevărate sunt cuvintele astea şi ştim că nu le putem schimba: suntem singuri.
Mă aştept, odată cu vârsta, să mă maturizez. Lucrurile prin care am trecut, oamenii pe care i-am cunoscut, locurile pe care le-am vizitat..aş vrea să se adune, să se cuantifice şi într-un final, rezultatul să se vadă. Să simt că am învaţat ceva de la toţi oamenii pe care i-am ascultat, să ştiu că toate locurile vizitate m-au marcat…în orice fel.
Dar nu e aşa. Mai rece şi mai amară ca acum nu m-am simţit niciodată. Mai lipsită de sentimente şi de Dumnezeu. M-aş plânge cuiva şi aş cere un sfat, aş cere o bucaţică din timpul oricui este suficient de “openminded” încât să nu mă arate cu degetul, apoi…dar cine mai are timp să asculte? Nu le poţi cere oamenilor să îţi ofere ceva, chiar dacă tu o faci. Nu le poţi cere timp, din timpul lor, chiar dacă atunci când a fost nevoie, tu l-ai oferit pe al tău.
Totul este un fel de dute-ba-nu-vino, în prezent, şi aştept cu emoţie şi frică momentul în care pot să rămân într-un loc.

Advertisements

~ by Vero on December 17, 2012.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: