ascultă-te

-Îţi aminteşti dimineţile de iarnă atât de îngheţate încât firele astea deveneau albe? mă întreabă, îndreptându-şi mâna şi atingând uşor, cu palma, cârlionţii mei.
O privesc, fără nici o expresie şi încerc să ţin departe amintirile, de prezent. Nu simte, ori valul de răceală venit din partea mea chiar nu o interesează. Continuă să povestească şi constat că există oameni care, într-adevăr, niciodată nu se schimbă.
Ma scuz, mă ridic şi mă îndrept spre balcon. Deschid uşa largă, pe alocuri ruginită, grea, şi aerul rece, prea tare, mă loveşte. Mă redresez, mă trag mai aproape de margine, închid ochii. Din sala lăsată în urma mea aud muzica…puţin cam prea tare, pentru gustul meu; puţin prea ritmată, pentru vârsta pe care simţeam că o am. Inspir, expir, inspir, expir. Continui cu ochii închişi până ce, în minte, am imaginea exactă a muntelui de acasă. Mă relaxez cumva şi deschid ochii.
Pentru câteva secunde muzica se aude mai tare, uşa se trânteşte şi lângă mine nu întârzie să apară silueta pe care cu doar câteva minute înainte o părăsisem în sală.
Începe să vorbească încă odată despre trecut. Regretă. Şi atunci se agaţă de ceea ce a fost frumos, dar ce niciodată nu va mai fi. O las să vorbeasca şi, când într-un final mă decid să îi răspund şi eu, uşa se deschide încă odată. Spre noi vin doi barbaţi şi, cu un zâmbet larg, aştept continuarea.
Cei doi se apropie (Cum mă aşteptam). Unul dintre ei începe să îşi ceară scuze, iar celălalt caută cu gesturi uşoare în interiorul sacoului.
Într-un final, ca şi cum ar fi repetat îndelung gestul, cei doi bărbaţi îndreaptă, deodată, spre fiecare dintre noi două, un pistol.
Ce?! Sunt mai mult şocată de întorsătura situaţiei, decât speriată. Ignor orice îmi spune, cu voce uşoară, bărbatul în sacou, cu pistol îndreptat spre mine, îmi ignor şi fosta interlocutoare. Mă gândesc dacă aş regreta ceva dacă aş muri în următoarele minute.
Primul sărut îmi apare în minte, mai clar ca niciodată. Prima strângere de mână. Primii bani câştigaţi cu greu. Cea mai frumoasă piesă de teatru. Cea mai potrivită melodie. Cel mai perfect moment. Am adunat atâtea bune. Ce aş putea regreta? Marea. Nu am ajuns să iubesc marea suficient. Marea merită să fie iubită. Dar îmi e frică să iubesc marea. Este infinită. Nu pot iubi la infinit.
Mă aduce cu picioarele pe pământ o lumină care mă orbeşte. Îmi duc braţul la ochi, pentru a mă apăra, ca de o lovitură. Simt cum de braţul meu se apucă ceva.
Ating podeaua înainte de a-mi da seama ce se întâmplă.
Nu simt durere. Deschid ochii şi văd podeaua albă. Mă ridic şi privesc în jur. Cine sunt?mă întreb, şi nu, cum ar fi fost normal, unde? Îmi imaginez un coridor lung şi, în marea de alb ce mă înconjoară, încep să apară uşi pe stânga şi pe dreapta.
Mă pregătesc să merg spre uşi, dar îmi simt braţul prins, iar.
Nu mă lasa aici, mă roagă.Mă doare. Toate mă dor. O ajut să se ridice, o razăm de mine, şi o car pe holul lung.
Îţi voi spune Monica, de acum.
Dar nu mă cheamă Monica, se revoltă nu foarte puternic.
Spune-mi. Ce vezi? o întreb, ignorând orice comentariu al ei, trăgând-o după mine printre uşile albe.
Pământ.
Pământ?întreb calm, mai mult pentru mine, decât pentru ea. Dar mă aude, şi îmi confirmă. Şi uşile, o întreb?
Ce uşi? mă întreabă aproape panicată. Şi realizez că ar fi inutil să o mai las să se susţină de mine.
Îi dau mâna de după gâtul meu şi o ajut să se întindă în mocirla pe care doar ea o vedea, doar ea o simţea. Mă roagă să nu plec de lângă ea, dar îi explic: trebuie.
Ce poate să fie dincolo de uşa? Am încredere în mine, am încredere în faptul că nimic rău nu poate să fie dincolo de uşa.
O deschid şi în acelaşi timp îmi ridic mâna opusă, acoperindu-mi faţa. Lumina prea brusc apărută dispare uşor-uşor.
Mă aflu încă odată pe balconul larg, lângă cea pe care am numit-o Monica. Dar suntem doar noi.
O privesc o secundă şi îmi dau seama, după expresia ei, că era o seară aproape banală.
Trebuie să plec. Îi spun.
Mă îndrept spre uşa largă, albă, uşor ruginită, pe alocuri.
Imediat după mine, doi bărbaţi se îndreaptă spre aceeaşi uşa.
Au sacouri negre şi gesturi elegante.
Vină sau ruşine? Zambeşte, îţi meriţi locul.

Advertisements

~ by Vero on December 21, 2012.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: