când citeşti ce nu trebuie

Nemărgit suflet şi plin de iubire. Varsă din tine şi spre spirite pustii care au uitat să iubească. Fereşte-te de oameni. mi se şopteşte în fiecare zi. Dar de ce să mă feresc? Oamenii nu sunt şi ei…oameni. Şi nu tot om sunt şi eu? Şi atunci, nu atât de la fel suntem?
Toţi oamenii au nevoie de ajutor. Am, la rândul meu, nevoie de un zâmbet. Străine, când mă vezi pe stradă, zâmbeşte-mi. Îmi luminezi întreaga zi. Mă faci să mă gândesc la tine, să îmi imaginez motive pentru care mi-ai fi zâmbit, să dezvolt scenarii ale unei posibile reîntâlniri. Străine, atâtea poţi schimba cu un zâmbet; impact atât de mare poţi avea asupra cuiva, străine.
Ce le spunem oamenilor, când ştim că sunt răniţi? Cum putem avea grijă de ei?
Îmi faţa ta, precum două jumătaţi care nu au fost niciodată un întreg perfect, se aruncă oamenii în categorii inegale.
Oamenii îşi văd viaţa ca pe un război, văd fiecare zi ca o luptă. Oamenii uită să zâmbească şi uită că, dacă ar zambi, ar câştiga mai uşor.
Oamenii aştia ştiu, dar refuză… De ce?
Câteodată, uitându-te la oameni, vezi îngerii cum cad şi îşi zdrobesc trupurile albe de mocirla lăsată în urmă de nişte bocanci ce îşi doresc prea tare să mai câştige o luptă. Oameni buni, sunt îngeri printre noi. Oameni buni, noi ne rănim îngerii. Oameni…dacă nu ne oprim, dacă nu le dăm timp, dacă nu îi ascultăm, îngerii sunt neputincioşi. Oameni, îngerii noştri mor.

Advertisements

~ by Vero on December 21, 2012.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: