L*a*s*t*

De foarte multă vreme nu îl mai văzusem pe D. Nu îmi era chiar dor de el. Obişnuim să ne vedem rar şi…intens. La începutul săptămânii am dat, întâmplător, unul peste celălalt.
– Eşti bine? Arăţi bine.
– Mulţumesc. Nu, nu sunt bine. Deloc. Dar…
A urmat un schimb sumar de motive de suprafaţă şi o plecare rapidă.
****************************************************************************************************************************************
Sâmbătă eram deja în oraş de câteva ore când mi-a sunat telefonul.
– Hai tu aici.
– În 30 de minute ajung.
****************************************************************************************************************************************
Stăteam pe una din băncuţele din centrul “proaspăt” renovat şi aşteptam. Aşteptam să vină, apoi să plece, apoi să fac ce mai plănuisem pentru ziua respectivă, apoi să ajung acasă, apoi ziua să se sfârşească. “Mi-ai zis că nu eşti bine şi voiam să văd acum ce mai faci şi dacă te pot ajuta cu ceva.” mi-a spus, când ne-am întâlnit.
– Când m-a sunat şi mi-a spus, da, la telefon, că ne despărţim, m-am panicat. Era normal. Sincer, nu mă aşteptam la asta. Eu…eu chiar credeam că începuse să meargă bine, D. Lăsasem garda jos şi eram pregătită pentru orice. Doar că…în doi.
– Păi şi ce ai făcut mai departe?
– Am căutat să-mi ocup mintea. Terminasem lucrări ale căror dată încă nici nu a venit şi…am căutat informaţii să-mi schimb planul pe Timişoara cu unul nou, pe Cluj.
– Nu erai deja “plecată” spre Timişoara?
– Ba da. Eram.
– Cred că faci o greşeală alegând Cluj în locul Timişoarei doar din cauza asta.
– Nu a fost doar asta. Căutând, am aflat că îmi era fizic imposibil să aleg Timişoara (…)
– Păi şi ai rezolvat?
– S-a rezolvat, da. Într-un final, cât s-a putut, este bine.
****************************************************************************************************************************************
– Eşti…?
– Sunt ce?
– Eşti rănită? Îl urăşti? Regreţi?
– Nu, nici vorbă. Într-adevăr, nu vreau să îl mai văd. Cel puţin, nu încă. Dar nu îl urăsc şi cu atât mai puţin, nu regret.
– Da, R, dar te-a adus în starea asta.
– Asta sunt acum. Şi o să îmi revin cât mai curând. Dar asta nu înseamnă că omul ăsta nu a însemnat mult. Înseamnă că pur şi simplu şi-a îndeplinit rolul în viaţa mea. Sau eu, în a lui. Încă nu ştiu. Cred, totuşi, că el a avut un rol mai important în viaţa mea. Era timpul să iubesc din nou. Să simt pentru cineva anume. De prea mult timp îmi minteam sufletul cu tot felul de lucruri. Şi acum, s-au întâmplat.
– Nu te înţeleg.
– Ce nu înţelegi? Spune-mi, să îţi explic.
– Bă, R. Vorbeşti de “a lăsa garda jos”. Tu nu erai aşa. Tu tot timpul aveai scut peste scut, să nu pătrundă nimeni. Ce s-a întâmplat? Cum te-a prostit aşa?
– Hm. Era ca mine, D. Şi, mai mult, ştiam de la început că o să se întâmple aşa. Dar, oricum, într-un final, mi-a făcut un mare favor.
– Adică?
– Ahm…acum ceva timp eu am vrut să ies din viaţa lui. Să pun punct cât eram încă prieteni. Şi a refuzat.
– Păi şi nu mai bine te lăsa în pace?
– Vezi, tu, D. Dacă aş fi plecat atunci, încă nu mi-aş fi revenit, poate mi-ar fi părut rău, încă. Sigur, de fapt. Şi m-aş fi simţit vinovată. Aşa, a fost alegerea lui. Nu aş fi putut să schimb asta cu nimic. Nu am cum să schimb ceva. Pe scurt: ştia ce ar fi urmat să se întâmple şi…se va întâmpla.
– R, ce gândire e asta?
– Dă-mi un sfat, D. Trage tu o concluzie.
– Concluzia este că tu eşti un om care e plin de iubire. Şi vrei să o oferi. Şi nu ai grijă de tine, să vezi cui o oferi.
– D., da, ai dreptate. Dar dacă iubirea asta este ca un izvor nesecat şi sunt atâţia oameni care au nevoie de diferite tipuri de iubire, pe care pot să o ofer…de ce nu?
– Pentru că nu ai grijă de tine. Te expui. Ar trebui să îţi ţii sentimentele în frâu, să te controlezi. Să te concentrezi pe altceva.
– Pe obiecte şi carieră? Da, aş putea să îmi concentrez atenţia pe asta. Dar, cel puţin încă, mi se pare ipocrit să cred că cineva care mă iubeşte suficient încât să aibă grijă de mine, ar vrea ca eu să îmi reneg sufletul şi să pun lucrurile materiale pe primul plan.
– Ai dreptate, într-un fel. Şi concluzia ta care e?
– Trebuie să iubim, ca să simţim orice. La final, să adunăm bunele. Şi să nu uităm: suntem nişte fiinţe fragile când se întâmplă să cădem. Dar totul se schimbă în drumul nostru înapoi spre vârf.

Advertisements

~ by Vero on April 7, 2013.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: