muze si zile triste

•October 17, 2013 • 1 Comment

Azi am citit o postare scurta intitulata “Writing tips”. La punctul patru (Collect your inspirations) m-am blocat si mi-am amintit de o conversatie pe care am avut-o aseara cu Dragos, care incerca sa scrie o poezie, si care mi-a spus “discutia cu tine poate ma inspira”.
Am vrut in acel moment sa ii spun “cauta-ti muza. Cauta acea persoana sau loc sau sentiment care sa te faca sa vrei sa scrii.”
Azi dimineata ma intrebam “cine este muza mea?” Si dupa doar cateva secunde de gandire, un sentiment placut, dar de usoara tristete m-a cuprins: absenta oamenilor pe care ii iubesc ma face sa scriu. Dorul de ei imi trezeste imaginatia si, ca sa evit sa las melancolia sa ma cuprinda adesea, scriu despre ei si despre ce am fi putut face. Scriu despre influenta pe care lipsa lor o au si scriu despre omul ce devin, fara ei. Toate cuvintele pe care le insir pe blog sau in postari ocazionale pe Facebook sunt scoase direct din suflet, pentru ca eu cred in exprimarea emotiilor si a sentimentelor si, odata cu asta, cred ca a scrie atunci cand ai impresia ca lucrurile o iau razna iti aduce pace din nou.
Mi-am dat seama de ce exista doar perioade in care pot sa scriu si, mai ales, de ce acum paginile jurnalului meu sunt neatinse de zile.

acolo

•October 12, 2013 • 1 Comment

Trecuse deja o perioada de cand eram in acel loc. Tot ce imi doream era sa ma intorc acasa. Cand ceva mi se parea ca aduce catusi de putin cu locul in care crescusem eu, mi se umpleau ochii de lacrimi. Adoram mirosul de acasa, privelistea de acasa si, chiar daca nu as fi putut niciodata crede, in trecut, imi lipseau oamenii de acasa. Nu doar cunoscutii. Imi lipseau in acel moment strainii care-mi zambeau pe strada, imi lipseau casierii care vorbeau politicos, imi lipsea orice era colo diferit.

Incercam, poate, de prea putin timp sa ma adaptez mancarii facute de mine, curateniei mele ce nu mai era “deranjata” de nimeni si, mai ales, companiei mele. Descopeream ca nu sunt cea mai placuta companie si ca se poate ca nu mereu sa imi pese de ceea ce se intampla in jurul meu. Descoperisem doua lucruri foarte importante ce aveau legatura directa cu mine:
1. chiar daca imi placea sa stiu totul, de data asta urma sa ma dau la o parte voit
2. oricat de mult as fi vrut sa ii salvez pe ceilalti, de data asta aveam nevoie sa ma salvez pe mine.
Nu aflasem inca ce anume voi face sa ma asigur ca urma sa-mi fie cat mai bine, dar aveam o incredere fantastica in faptul ca nu avea cum sa fie rau. Ori asta, ori traiam in mica mea bula fantastica.

Ciudatenii si alte specii

•September 19, 2013 • 2 Comments

Nu stiu daca este de la praful de pe monitorul meu sau ceva chiar se intampla, dar mi se pare ca vad lucrurile altfel. Cred ca putinul dor pe care il pot simti in acest moment se indreapta spre tine. Incerc din rasputeri sa ma tin cat mai adunata, cat mai linistita si calma. Si cu cat incerc mai mult (si-mi iasa mai tare), cu atat mai viu simt dorul de tine.
Drag.a, incerc sa-mi dau seama de ce. Si este ciudat…pentru ca stiu raspunsul. Dar nu ma multumeste. Eu am nevoie de motive clare, explicate de tine, nu de motive pe care eu le stiu pentru ca eu le deduc.
M-ai tinut pe linia de plutire si nu mi-ai dat voie sa dramatizez in nici un moment. Am gasit asta fascinant. La tine, dar si la mine. Si in acelasi timp…am considerat asta aproape frustrant. Dar mi-a placut de tine. Am apreciat maturitatea relatiei noastre.
Si, abia vreo 17 zile mai tarziu reusesc sa inteleg mai multe.
Consider oarecum ciudat faptul ca, dupa un timp, pot sa privesc cu alti ochi ceva ce credeam ca inteleg atat de bine…

ziua. Săptămâna. Şi probabil

•September 4, 2013 • 1 Comment

Lumea este un loc bun. Eu cred în asta. Cred în faptul că, oricât de mult ne rănesc ceilalţi, tot mai putem să găsim un sâmbure de bunătate şi că, dacă avem grijă, o să fie bine. Azi m-am oprit un minut din ce făceam ca să trimit un mesaj. Să mulţumesc cuiva. Cred că ar trebui să fim deschişi cu oamenii pe care îi iubim (sau la care măcar ţinem) mai des. Şi să le mulţumim pentru faptul că, din când în când, sunt motivul pentru care zâmbim.
Personal, mă întreb cât de des apar în minţile celorlalţi şi în câte din dăţi ei zâmbesc. Când îi facem pe ceilalţi să se simtă bine şi ei ne împărtăşesc asta, ne simţim la rândul nostru bine. Şi, ca sa nu pară ilogic, cel mai bun exemplu: „Ai un mers ciudat. Îmi dau seama că eşti tu de la câţiva zeci de metri distanţă. Şi tu ai ochi buni. Vezi pe toată lumea. Cred că asta te ajută să mă şi eviţi uneori. Hm. Oricum, înainte de mersul tău, ştii ce văd prima dată? (*Spune-mi.*) Zâmbetul. Rânjetul ăla care mă face să nu mă mai simt aşa pierdut. Îţi văd zâmbetul în mulţine şi este ca şi cum problemele lumii sunt ale lumii. Şi lumea dispare. Şi umerii mei sunt uşori.”
Asta mi-a făcut ziua. Săptămâna. Şi probabil o să mă facă să zâmbesc mult timp de acum.

Mereu suntem nemultumiti!

•September 4, 2013 • 1 Comment

Azi a fost o zi frumoasă. A fost o zi la sfârşitul căreia încă mai zâmbesc. Şi nu mi s-a mai întâmplat de ceva vreme să simt atâta fericire, pe o perioadă atât de lungă. Şi, cu toate că azi aş fi vrut să închei în aceeaşi “notă de zâmbete”, simt nevoie să spun ceva. Ştiu ce, dar de data asta, nu ştiu exact cum.
Mă deranjează o serie de lucruri, printre care: lăcomia, falsitatea, prostia, lipsa de comunicare, ifosele, interpretările greşite. În timp ce-mi înşir aici gândurile, vorbesc, în paralel, cu un prieten. Povestim despre “cele care se vând”. Nu cele care o fac relativ organizat şi a căror meserie aceasta este, ci discutăm despre cele care sunt cu nasul pe sus pentru că am pus gheruţele pe un tip care le oferă totul. M-a întrebat daca aş putea. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: fiecare este liber să îşi trăiască viaţa aşa cum vrea, atât timp cât nu ne deranjează pe noi, restul. Nu, eu acum spun clar: nu. Singurul lucru care mă deranjează este non-şalanţa cu care o persoană o face.
În altă ordine de idei, un alt lucru pe care vreau să îl disec pentru a putea să “trăiesc liniştită” este (haotic, aşa cum mi se înşiră şi mie gândurile)… hm: tot ce mi s-a întâmplat până acum accept, încerc să învăţ din tot şi, mai ales, încerc să nu am regrete. Trăiesc (şi, probabil, toţi o facem) cu impresia că deciziile luate la un moment dat au fost deciziile mele. Şi nu este aşa, îmi dau acum seama. Chiar dacă s-a întâmplat sau nu, “ceva” nu a fost decizia mea directă, “ceva” a fost din cauza altcuiva.
Nu mereu înţeleg intervenţia altor persoane în viaţa mea sau în decizia altcuiva, în ceea ce mă priveşte. De fiecare dată când mi se cere un sfat, spun: părerea mea este/din ce am trăit şi simţit eu, pot să-ti spun că… Şi închei, mereu cu: dar asta este părerea mea (sau „zic”). Ştiu că ce am trăit şi simţit eu nu se poate potrivi mereu la altcineva…
Oare am avea o viaţă mai uşoară dacă am spune exact ce simţim, exact acum când simţim? Îmi e dor de tine…dar oare cât apreciezi că îţi spun asta exact în momentul în care o simt?

Întreg

•August 13, 2013 • Leave a Comment

Nu am crezut niciodata si sper sa nu ajung vreodata sa consider ca am fost adusi pe lume cu un alt scop, in afara de cel de a iubi. Suntem datori ca, intr-un fel sau altul, sa ne lasam amprenta asupra cuiva, sa avem un mare impact asupra personalitatii lui si sa ii zdruncinam credinta. Si, in acelasi timp, suntem datori sa incercam, macar, sa ne completam. Sa ne cautam. Sa facem orice, posibil, sa ne intalnim.

Spuneam ca sunt multumita ca am iubit. Si ca am pierdut. Acceptam durerea ca parte a vindecarii si o luam ca o confirmare a faptului ca am iubit. Dar…sa te gasesc, sa te iubesc si sa te pierd…a fost cea mai mare pierdere si bucurie a vietii mele. Exact in ordinea asta: iubit – pierdut / pierdere – bucurie. Caci te-am intalnit, te-am iubit, te-am pierdut si imi acopar sufletul trist cu bucuria ca ai fost al meu. Ca nu traiesc pustiu, ci stiu sigur ca existi.

Ma pierdusem pe mine si orice particica ce ma definea. Nu ma completam cu tine, ci deveam tu, in timp ce, sub ochii mei, tu te transformai in tot ce stiam ca ar trebui sa fiu eu. Si, doar asa, invers, ne completam. Suntem unul pentru celalalt si formam un intreg.

eco(u)

•April 25, 2013 • Leave a Comment

Get this left handed lover out of your way
They look hopeful but you, you should not stay.

Amân un fel de confruntare cu realitatea de prea mult timp, deja. Dar e ca şi cum nu mai vreau sau nu mai ştiu. Nu vreau să testez alte limite. Pun pauză, o perioadă, fiecărui alt plan şi las cel mai important lucru să se desfăşoare.

mă repet, într-adevăr, când spun că ne adunăm viaţa din sacrificiile pe care le facem pentru alţii.

Mi se întâmplă şi mie (şi dacă nu ţi s-a întâmplat încă, ai răbdare) să am un rol important în viaţa unor oameni. Şi mi se întâmplă să nu fi văzut niciodată înainte scenariul. Aşa că, precum un amator, încerc să nu mă dau de gol, încerc să fiu cea mai bună la orice se presupune că ar trebui să fac şi sper, cu toate că nu ştiu de ce, să fiu eu aleasa. Al meu să fie rolul acela cel mai important. Nu mă gândesc că, ulterior, se poate să nu îl vreau.

Cu toată aiureala ce periodic zace în mine, mi se repetă că nu sunt egoistă. Dar de unde ştiu ce-i ce se pronunţă?

Oamenii noi din viaţa mea, deschid cufere cu întrebări vechi. Şi, astfel, fiecare cuvânt adresat, este supra-analizat. 

Şi nu ştiu cum fac, dar mereu mă întorc la ce ştiu, la clişee, la alţii care înaintea oricui au greşit. Şi încă odată eu, aşa cum sunt, mă întorc la obiceiuri care…care.